Un POV fără apropiere - Piatră Foarfecă Hârtie / Blindsight la TIFF, 2026

În Piatră Foarfecă Hârtie / Blindsight ne aflăm pe un teritoriu nou, un spațiu în care textura jocului video se amestecă flagrant cu cinemaul de artă, undeva între o meditație pură asupra memoriei și iubirii, într-un ton blajin și cuminte, și o artificialitate latentă care traversează aproape întregul film, pentru a se dinamita complet în ultimul act. De unde se poate începe descrierea spațiului oferit de film sau poate a non-spațiului său, a acestui teritoriu dintre spații? Până și categoria prima devine, în cele din urmă, indecidabilă.

Suntem plasați direct în subiectivitatea necruțătoare a protagonistei, care, lipsită de certitudinea evenimentelor, traversează granița spre Turcia pentru operația fiului ei. Dispozitivul dramaturgic, reflectat și în structura formală a filmului, este amnezia ei, element care generează incertitudinea ce fundamentează întreaga narațiune. Alături de ea se află membrii familiei, care funcționează mai degrabă ca prezențe însoțitoare pasive, figuri familiale surprinse uneori de la distanță, aproape clinic, deși între ei se menține o căldură evidentă și o familiaritate firească față de protagonistă.


Undeva la mijloc între peisaje pitorești, munți, deltă, o Turcie sălbatică și dispozitive geografice perfect alese pentru compunerea unui tablou adesea cehovian, personajele, pierdute în labirintul memoriei, al viitorului și al trecutului, sunt mereu prezentificate prin dialogul lor amărui. Totul se petrece într-un prezent calm, amenințat de nimicnicia viitorului și de seducția trecutului, ambele actualizate într-un prezent ros pe dinăuntru de timpurile învecinate. Nu doar tematica rămâne cehoviană, ci și peisajul, tonul amărui, poetic, atent și reținut.

Pe cât de prezent este spațiul filmului, pe atât de obsedantă este lipsa lui de spațialitate: trecerile abrupte de la un spațiu la altul, absurdul care se naște din jonglarea unor locuri diferite, alipite de-a lungul celor nouăzeci de minute unul lângă altul. Negarea coerenței și a unei succesiuni liniare dă naștere unui non-spațiu, unui film care ține să își anuleze propria construcție. Dar poate termenul mai potrivit rămâne totuși "între spații", undeva între vid și patru pereți, un personaj blocat, incapabil să se actualizeze cu adevărat în vreunul dintre locurile pe care le-a ocupat cândva, obligat să existe doar în virtualitatea lor, în aceleași spații suspendate. Posibil un traseu de mijloc, o dialectică tulbure între două lumi gata să se devoreze una pe cealaltă, un film aflat undeva între fabricația totală a minții, fluxul conștiinței și concretețea realității.

Propunerea formală a filmului rămâne, în orice caz, aceea de a suprasolicita POV-ul, de a-l supune continuu unor schimbări programatice și de a-i conferi noi valențe. Deși dispozitivul formal al filmului este unul simplu, filmarea din perspectiva unei persoane cu amnezie, și poate uneori prea simplist în încercarea de a ne face să vedem și să simțim amnezia pe propria piele, ca și cum un POV ar putea transcende imediat spațiul cinematografic și ne-ar putea transpune de cealaltă parte a ecranului, totuși subzistă ceva mai mult în această abordare. Există o dorință de a destabiliza POV-ul, de a-l dinamita până la capăt. Piatră Foarfecă Hârtie / Blindsight nu se oprește la a construi un portret fenomenologic al protagonistei, ci prezintă un POV care nu promite apropiere, un spațiu fenomenologic vidat. Un personaj amnezic care percepe realitatea din jur rămâne, uneori, straniu de apropiat de o cameră obiectivă.

Apropierea mascată a filmului presupune o înstrăinare și mai puternică. Nu se resimte o coerență vizuală stabilă, rolul POV-ului se face și se desface cu fiecare ocazie, semnalând când captivitate, când nulitate. Apropierea filmică devine invazivă, ca în momentul în care soțul ține să își demonstreze virilitatea printr-un gest sexual în toiul nopții, transformând intimitatea și apropierea într-un simulacru pervers, într-o virtualitate care nu poate face altceva decât să mimeze realul.

Câteva idei interesante reies de pe marginea filmului lui Sitaru, iar acestea se datorează mai degrabă explorării sale formale decât altor aspecte. Filmul se pierde însă, uneori, în propria sa dulcegărie sentimentală, într-un teatru grotesc al personajelor care o însoțesc pe protagonistă. În ciuda improvizației și a libertății creative acordate actorilor, acestea se resimt ca un bloc omogen de caricaturi. Bruiajele intermitente ale imaginii, jump-cut-urile sau erorile camerei deschid atât un spațiu metaforic simplist, cât și se înscriu în categoria unor artificii, prea apăsat semnalate pentru a produce efectul de destabilizare pe care îl urmăresc.