Exerciţii pentru actori şi spectatori - Purificare

La sfîrşitul săptămînii trecute au avut loc, la Cluj, primele reprezentaţii - sub forma unor repetiţii cu public (mai puţin spectaculoase, în materie de intervenţii în direct ale regizorului, decît cele cu Pescăruşul de la Sibiu) - ale montării lui Andrei Şerban cu Purificare de Sarah Kane (în traducerea şi adaptarea Savianei Stănescu şi a lui Andrei Şerban). Decorul şi costumele îi aparţin Adrianei Grand. Iar dacă, printre notele ilustraţiei muzicale semnate Ana Marius Apan (Sting, Benny Goodman, Philip Glass, Arvo Pert...) veţi auzi o voce şoptind imperativ "Jos cuşca!" ori "Sus narcisele!", ei bine, în spatele acestei voci e regizoarea tehnică a spectacolului, energic-pasionata Estera Biró.

Pentru că, însă, premiera Purificării e programată abia în septembrie, nu despre bunele şi relele montării va fi vorba în continuare, ci despre cîteva lucruri dintre cele mai fragile, care se pierd, de multe ori, în vîrtejul creionării unei rame de spectacol: despre nişte actori, tineri, dar nu neapărat, care au făcut din Purificare o probă a talentului şi spiritului lor de echipă (o, da, despre asta am mai auzit cu toţii, doar că de astă dată chiar e adevărat...).

 Andreea Bibiri (Grace)
Se pare că rolul la care ţine cel mai mult e Sonia din Unchiul Vanea făcut de Kordonskyi la Bulandra. A luat Premiul Uniter pentru Jenny din Shape of Things, în regia lui Vlad Massaci. Nu e o actriţă cu care să fie uşor de lucrat, cel puţin pentru regizorii autoritari şi auctoriali: spune întotdeauna ce crede, şi nu mereu (sau mai curînd niciodată) într-un mod caracterizabil ca diplomatic. Are un talent cu vînă puternică, are instincte incredibile, e de-a dreptul electrizantă pe scenă, pentru spectatori şi pentru partenerul de joc. În ciuda fizicului, emană o forţă incredibilă, personajele cărora dă viaţă sînt puternice, chiar atunci cînd inspiră fragilitate. Nina ei din Pescăruşul lui Şerban de la Sibiu are o energie (a iluziei) care pare să poate trece şi prin pereţi. Jucată de ea, Grace din Purificare, sora care-şi doreşte să-şi întrupeze propriul frate, să-şi transforme "corpul meu aşa cum îl simt", "Graham pe dinăuntru şi pe dinafară", e un tăvălug divin, e natura dezlănţuită. Febril-duioasă, cu o corporalitate care emoţionează, Andreei Bibiri chipul i se crispează de deznădejde şi i se luminează de speranţă, pe măsură ce Grace îşi trăieşte angoasa înstrăinării de propriul corp şi, apoi, renaşte într-un nou trup.

 Anca Hanu (Grace / Copilul)
Debutează în spectacolul de la Cluj, iar rolul pe care-l face în Grace e o capodoperă de subtilităţi şi sugestii dincolo de cuvinte. E o actriţă felliniană, e Giulietta Massina într-un spectacol despre hybris şi Nemesis, despre corpuri descompuse prin tăiere şi recompuse prin dragoste. Are o figură de ingenuă, dar nu e. Grace a ei nu e o ingenuă, e o femeie care ştie ce vrea chiar cînd nu ştie cum să capete ceea ce-şi doreşte. Inspiră nevoia de protecţie, dar refuză protecţia unui Tinker; se poate apăra pe ea însăşi, învaţă s-o facă, purificarea e pentru ea, mai mult decît pentru ceilalţi, un proces iniţiatic. Grace a Ancăi Hanu intră în scenă sub chipul unei Furii în fustă portocalie de jună şaizecistă, conectîndu-se neuronal cu nervii oculari ai fiecărui spectator, scotocind după Graham în sufletul fiecăruia. Dacă există vreun fel în care poţi întrupa dragostea cu fiecare centimetru pătrat al trupului dezgolit, făcînd-o să treacă, electrizant, de partea cealaltă a cortinei de lumină, ei bine, Anca Hanu o face.

 Cristian Grosu (Graham)
A terminat facultatea anul acesta, la Cluj. I se poate reproşa, în spectacol, nu şi în repetiţii, un exces involuntar de teatralitate, periculos de la limita melodramei. Cînd uită, însă, că joacă teatru pe o scenă, Cristi Grosu e genul de actor care-ţi rămîne în minte şi pe care l-ai recunoaşte oriunde.

Se întîmplă uneori (mai rar cînd nu se cunoşteau înainte) ca doi actori să existe pe scenă într-o simbioză totală, ca şi cum s-ar fi născut din acelaşi trup androgin. I se întîmplă lui Grosu, pe rînd cu Andreea Bibiri şi Anca Hanu: de fiecare dată, relaţia e alta, şi totuşi e ca şi cum ar fi singura posibilă. Rolul lui Graham, fratele care se omoară pentru ca sora lui să devină el, două fiinţe într-una singură, e unul esenţial, dar înainte de toate discret; e un rol de acompaniament, un rol-turnesol, un catalizator pentru partitura lui Grace. Puţini actori ştiu să facă să se dăruiască, într-un astfel de rol, cu atîta generozitate partenerului, hrănindu-l cu propria energie, cum o face Cristi Grosu.

 András Hatházi (Tinker)
E foarte greu de spus într-o singură frază de ce e un mare actor: nu are charisma unui Marcel Iureş, nu are forţa masivă a unui Victor Rebengiuc, nu are nici tragismul unui Zsolt Bogdan. E pur şi simplu un mare actor din specia cameleonică a celor care se identifică atît de mult cu rolul, încît pare să-şi descopere adevărata identitate (una nouă) în fiecare alt spectacol.

Tinker e, în Hatházi, mîna nefericită a lui Dumnezeu, o Nemesis nefericită trimisă să refacă ordinea lumii, aşa cum ar fi ea dacă oamenii ar primi întotdeauna ceea ce vor şi ceea ce merită. E el un traficant de droguri, un fals doctor, un Big Brother care clamează mereu "Nu sînt responsabil!", un om nefericit care-şi caută iubirea şi, între timp, e pus de cineva să se joace de-a divinitatea? András Hatházi e un traficant mimînd răceala şi suferind senin pentru gestul său aducător de moarte, un doctor de suflete, un zeu care-şi urăşte atot-puterea şi un iubit plin de blîndeţe şi mîngîieri.

 Ionuţ Caras (Carl)
Uitaţi toţi homosexualii pe care i-aţi văzut vreodată pe scenă, nici Caras, nici Adi Cucu nu seamănă cu vreunul. Nu vin, în schimb, nici din Philadelphia şi nici din Îngeri în America, n-au căzut în Purificare direct din realitatea paradelor gay din nu ştiu ce colţ al lumii. Sînt doi oameni care se iubesc şi, întîmplător, trăiesc situaţia paradoxală de a aparţine aceluiaşi sex. Problema nu e felul în care se mişcă sau vorbeşte Carl, ci uşurinţa cu care se lasă pradă vorbelor. Iar cutezanţa - pe care îi e dat s-o plătească scump - emană din tot trupul lui Ionuţ Caras, la fel disperarea, o disperare lungă, slabă, cînd fragilă, cînd puternică (şi nu e un rol uşor să joci multiple amputări, fără să faci din asta teatru). Carl crede că poate să jure pe iubirea lui eternă, şi nu poţi decît să ai încredere în credinţa lui: nu mulţi actori pot să joace credinţa şi trădarea în intervalul unei zvîcniri de cuţit.

 Adrian Cucu (Rod)
Joacă de mult la Naţional, deşi nimeni nu pare să-l ţină cu adevărat minte (decît din spectacolele de şcoală sau de la Tîrgu Mureş ale lui Radu Afrim). Mai mult ca sigur din cauză că e imaginea vie a non-implicării. Nu e teatral, dar, prin extensie, nici pasional. De fapt, şi în spectacol, în relaţia Carl-Rod, Carl e nesăbuitul, Rod e cel care crede în fapte, în gesturile fiecărei zile. Rod trăieşte în seninul calm ardelenesc cu care Adrian Cucu vorbeşte despre iubirea de aici şi acum, în gesturile înţelegătoare cu care-l mîngîie pe Carl. Poate i-ar trebui ceva mai puţină ironie interioară (actorului, nu personajului), dar pentru început eleganţa unei interpretări poate ţine loc şi pasiunii.

 Ramona Dumitrean (Femeia)
A debutat la Naţional în Colonelul şi păsările de Hristo Boicev, în regia lui Alexandru Dabija (deţinător al rarei ştiinţe, dacă ştiinţă e, de a exploata la maxim, fără ostentaţie, potenţialul unui actor). E o actriţă sigură pe ea, cu o precizie a interpretării pe care puţini artişti tineri o au, o actriţă cu strălucire, cu glamour, care atrage magnetic privirile indiferent ce-ar juca, şi e, în fiece secundă, adevărată.

Joacă în Purificare rolul unei prostituate de peep-show, o fiinţă fragilă, manipulabilă, în derivă identitară, pe care Tinker o găseşte în căutările sale şi pe care vrea (şi pe ea) s-o transforme. S-o transforme într-o Grace a lui: şi-i e, într-un final, Graţia divină, care-i oferă, în radicala dilemă a piesei, Iubeşte-mă sau omoară-mă, doar dragostea. Ultima scenă dintre Tinker şi Grace-prostituata e poate cea mai emoţionantă a întregului spectacol, acel moment în care înţelegi că se poate întîmpla ca dragostea să învingă. Pentru că ceea ce se petrece în cubul de plexiglas e de o aproape indecentă autenticitate a trăirii.

 Silvius Iorga (Robin)
E încă student, în ultimul an, la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj. Are o mobilitate fizică remarcabilă şi o gingăşie infinită în ceea ce joacă. Vorbeşte cu accent ardelenesc, însă o specie de accent care, de fapt, hrăneşte personajul: vorbirea lui Robin e antifrastică, sacadată, ruptă în fragmente nu de fiecare dată logice. În Iorga, Robin e un nebun paşnic, un copil care încă are nevoie de protecţie maternă, şi se agaţă marsupial, precum un pui de cangur, de singura femeie pe care-o întîlneşte, Grace. Neînţelegerea lumii în care s-a trezit transpare din fiecare clipire a genelor lui suave, din fiecare frîntură a unui corp în care nu pare să se simtă bine, un corp prea mare pentru el, pentru micul lui univers îngrozit de realitate. E un Forrest Gump (Silvius Iorga are, în rol, ceva din rigiditatea personajului lui Tom Hanks) mult mai puţin norocos, care nu ştie nici măcar să fugă, dar din păcate ştie, căci a repetat, cum se face un nod de ştreang.

---