În toţi şi-n toate - Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii

Dorotheea Petre, vedeta filmului Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, a fost binecuvîntată cu o prezenţă filmică de mare clasă - dominatoare, dar subtilă, directă, dar misterioasă. Joacă rolul Evei, elevă în clasa a XI-a la un liceu din Bucureştiul anului 1989, care e mutată la o şcoală profesională atunci cînd e găsită vinovată de distrugerea unui bust al lui Ceauşescu. Adevăratul vinovat e prietenul ei, Alexandru, care în momentul accidentului încerca să-şi programeze următorul atentat la virginitatea fetei şi totodată să-şi perfecţioneze schemele de karate - două acţiuni care nu se pot combina decît cu efecte dezastruoase asupra echilibrului unui băiat de 17 ani, deşi numai un băiat de 17 ani s-ar gîndi să le combine. Deşi Alexandru votează, odată cu restul clasei, pentru excluderea Evei din UTC, ea refuză să-l toarne. "Dacă plîngi, plec imediat!", îşi somează ea mama atunci cînd sînt convocate amîndouă la cancelarie. Nu e o adolescentă revoltată - ce-i acolo e mult mai rar: e vorba despre bun-gust moral, despre un stil interior care pînă la 17 ani a avut timp să se definească, să descopere demoralizanta lipsă de stil - de graţie - a celor din jur şi să-şi dezvolte o strategie de supravieţuire. Dumnezeu ştie cum a reuşit să facă toate astea pînă la 17 ani, dar, cu Dorotheea Petre în rol, e clar că aşa e: e clar că Eva vede foarte bine mizeria acestei lumi (începînd cu a părinţilor ei, care o încurajează să se împace cu Alexandru pentru că e fiu de securist) şi, chiar dacă n-o comentează, emană în permanenţă un fel de îndărătnicie calmă, o stăpînire de sine bazată pe o cunoaştere precoce şi exactă a valorii sinelui - sinele e o proprietate privată pe care "ei" nu trebuie s-o naţionalizeze, e regatul ei mîndru, decis să nu se coboare decît la un minimum de contacte diplomatice cu "democraţia populară" care-l împresoară. Pare atît de pregătită să stea şi să reziste, încît sîntem oarecum surprinşi atunci cînd aflăm că, de fapt, vrea să fugă din ţară. Complicele ei e Andrei, băiatul de care s-a apropiat după despărţirea de Alex (Andrei şi Alex: sună ca un cuplu de rivali dintr-o comedie optzecistă cu liceeni) şi care, pentru maximum de antiteză, e fiu de disident. Problema e fratele ei, Lalalilu (Timotei Duma), care o iubeşte atît de mult încît se simte în stare să ucidă pe oricine ar supăra-o. "Cine te-a supărat?", îl întreabă cineva. "Ceauşescu", răspunde precis Lalalilu, care, apropo, are şapte ani. De-aici încolo, supărarea devine obsesie în toată regula.

Adevărul e că Lalalilu mi s-a părut puţintel cam obsedat încă de la început. "Toţi românii au avut dinţi de lapte?", întreabă el. "Şi Ceauşescu?" Maică-sa îl roagă să nu mai vorbească despre Ceauşescu, dar parcă ar exista alte subiecte! El şi prietenii lui îl taxează pe Alexandru de "securist" şi se oferă să lupte alături de Andrei; se joacă de-a trecerea Dunării într-un submarin; tatăl lui îl regalează cu imitaţia lui de Ceauşescu; singurii băieţi din viaţa surorii lui sînt un băiat de disident şi un băiat de securist: impresia generală e că, pe vremea aceea, toate minţile erau invadate de dictator, ca de o tumoare, încă de la vîrsta biberonului. Or eu, în calitate de congener al regizorului Cătălin Mitulescu (vîrsta mea la Revoluţie era aproximativ egală cu media dintre vîrstele celor doi fraţi), pot să depun mărturie că nu era aşa: numele de Ceauşescu nu era atît de important pentru noi; pentru noi, important era numele de Pif.

Dar Mitulescu vrea atît de tare ca filmul lui să fie totalizant şi exemplar, încît nu poate să respecte limitele perspectivei pe care şi-a ales-o (a copilului şi a adolescentului); schematizează şi, totodată, supraîncarcă - toarnă comunism cu lopata. Asta nu pare să-i deranjeze pe spectatorii care erau copii sau adolescenţi în 1989; după toate aparenţele, filmul dezlănţuie în ei un adevărat dezmăţ al nostalgiilor şi trebuie spus că, într-adevăr, are cu ce: Mitulescu e foarte bun pe detalii (mi-a plăcut la nebunie ţigănuşul care vrea şi el să cînte în brigada artistică şi bineînţeles că nu e lăsat; sau eleva-problemă - adică singura machiată - de la coada coloanei de pioniere), iar operatorul Marius Panduru construieşte pe ideea de lume în amurg şi pare să oprească timpul la "minutul magic" în care pînă şi griurile ceauşismului tîrziu se încălzesc şi radiază. Problema e că acumularea pătimaşă de obiecte din recuzita comunismului nu garantează autenticitatea viziunii şi că fiorul recunoaşterii nostalgice nu ţine loc de cunoaştere; iar în lipsa cunoaşterii, a acelei autenticităţi mai profunde, nostalgia e doar un fel de destrăbălare - nu înseamnă nimic. Lalalilu ne va reprezenta în cursa Oscarului pentru Cel mai bun film străin, şi n-am nimic împotrivă: Academiei Americane de Film îi place să vadă copii drăguţi în filmele străine (aşa îi e mai uşor să le ierte pentru păcatul de a fi străine) şi Mitulescu nu e omul care să se dea înapoi de la efecte de tip "mînca-l-ar mama" (escrocul ni-l arată pe Lalalilu făcînd un balon de gumă şi nu taie decît după ce balonul i-a explodat în năsuc). Îi urez noroc drăguţului anticeauşel, dar nu cred în el nici o secundă.

---

Vezi trailerul acestui film: