Sado-Maso Blues în aşteptare

Viaţa este îndeajuns de perversă încât să calce în picioare sistematic regulile de convieţuire socială şi de bună-cuviinţă, într-un cuvânt, morala pe care, culmea, tot ea o instituise mai înainte ca fiind literă de lege în societate. Sadic! Iar oamenii sunt suficient de mândri încât să reacţioneze la acest lucru prin sfidarea tuturor lucrurilor care se întâmplă, fără a realiza însă că această răfuială nu are loc cu o forţă exterioară lor, ci cu ei înşişi. Căci ei sunt viaţa. Cât masochism! Pe lângă reguli şi legi scrise sau nescrise, acceptate şi îndeplinite, toţi mai vrem ceva: o respectare a autonomiei morale a individului. În concluzie, conflictul este garantat şi inevitabil.

În Sado-Maso Blues, de Maria Manolescu, se vorbeşte despre toate acestea şi despre cinism ca despre o altfel de morală. A fost unul dintre spectacolele lectură prilejuite de serile DramAcum şi găzduite de Teatrul Foarte Mic, la care publicul a râs cu poftă şi a apreciat vivacitatea şi caracterul fluid al replicilor.

La o privire superficială poate ai fi tentat să crezi că personajele sunt nişte deviaţi care parazitează în rănile unei societăţi, creând un mic univers ciudat şi problematic, nişte exemple demne pentru rubrica Aşa Nu. Ele au însă ceva curat şi nealterat, iar dacă se comportă uneori la extrem este pentru că au obosit. Aşa perverşi cum sunt, nu mai au puterea, dorinţa şi fermitatea de a suporta pericolele şi dificultăţile. Şi nici nu se mai pot minţi că nu le pasă, că nu le este frică, că nu sunt vulnerabili. Ma este un fost deţinut care mai iubeşte încă. Nu este nici rece şi nici indiferent. Sa e mai mult decât un bufon, un student la actorie care jonglează tot timpul cu stările lui şi ale altora. Iar Pilă e un om a cărui mască de lup fioros e doar o bucată de carton frumos colorată. Înţepăturile lui sunt răzbunarea unei copilării cenzurate. Toţi sunt excese, dar Maşa, personajul unificator şi prezent doar cu numele, este dozajul perfect dintre sadism şi masochism.

Ca să ajungi un cinic de primă mână, trebuie să fi fost mai înainte de asta, un împătimit al vechilor orânduieli, un cetăţean pur dintr-o societate a cărei autoritate te-a pervertit şi te-a transformat într-un revoltat. Sado-Maso Blues vorbeşte pe faţă despre fapte şi gânduri poate condamnabile cu un umor delicios. Nu e vorba despre o răzvrătire adolescentină, ci despre o încercare de întoarcere la viaţa simplă şi la firesc. Aceasta ar fi, de fapt, soluţia pentru cei trei: un nou început. Este ca o propovăduire a filozofiei cinicilor, din timpurile antice greceşti.

Iar la final, nu cade nici o cortină. Nu încă, căci totul s-a întâmplat la o masă cu foile în faţă. Dar chiar şi aşa, mi i-am imaginat pe toţi mişcându-se uneori languros, alteori sprinţar sau prudent. Echipa formată deocamdată din Maria Manolescu şi regizorul Gianina Cărbunaru urmează să fie întregită de o distribuţie care să stoarcă până la ultima picătură de viaţă replicile. Am plecat din sală cu un zâmbet larg pe faţă, ascunzând din nou, cu rapiditate, mâinile în buzunare de frigul pe care îl uitasem pentru câteva zeci de minute şi cântând când cu Sa, când cu Ma, în gând: No milk today, my love has gone away, The bottle stands forlorn, a symbol of the dawn...