Strada la teatru - Sado-Maso Blues Bar

Un spectacol surprinzător prin noutatea şi nota de originalitate stilistică, Sado-Maso Blues Bar a fost dezvoltat în urma parteneriatului dintre dramAcum şi Teatrul Foarte Mic, care s-a angajat să producă unul dintre textele cîştigătoare la dramAcum3. Textul îi aparţine Mariei Manolescu, regia, Gianinei Cărbunariu, scenografia e semnată de Andu Dumitrescu, iar coregrafia, de Carmen Coţofană. Din distribuţie fac parte Rolando Matsangos, Virgil Aioanei şi Adrian Anghel, cu Paula Gherghe şi Maria Obretin în apariţii episodice.

Iulia Popovici: N-am mai avut de mult ocazia să vorbim despre un spectacol atît de experimental şi de complex din punctul de vedere al construcţiei ca Sado-Maso Blues Bar.

Eugenia Anca Rotescu: Aşa cum l-am văzut eu, într-o seară fără critici şi aproape fără invitaţi, el era un spectacol pentru toată lumea, de toate vîrstele (dar mai ales tineri), un public care reacţiona foarte bine la provocările spectacolului. Poate mai mult decît la cele ale piesei, care mie nu mi se pare chiar cea mai împlinită mostră de dramaturgie nouă pe care am întîlnit-o pe scenă.

Cristina Modreanu: Unul dintre meritele spectacolului (are mai multe) e tocmai faptul că poate să împace pretenţii de tot felul, de la cele ale criticilor, mai sofisticate, să zicem, la cele ale spectatorilor "civili". Cînd am văzut eu Sado-Maso, era chiar un public obişnuit, care, la prima scenă în care actorii ies în stradă, a început să protesteze: "Unde pleacă ăştia, ei ies şi pe mine mă lasă aici?!". Ştiau cam ce-ar trebui să li se întîmple la teatru, dar erau total bulversaţi de ce li se petrecea acolo.

Magdalena Boiangiu: Eu n-aş şti să fac o distincţie atît de clară între piesă şi spectacol, cred că ele se îmbucă mai bine decît ni se pare nouă cînd le analizăm. Motivul pentru care stăm acum de vorbă e că tuturor ni se pare că nu e vorba de o montare oarecare, încă un text scris de un autor tînăr, pus în scenă de un regizor tînăr. În primul rînd, reprezintă o continuitate în preocupările Gianinei Cărbunariu, există o seamă de legături între ceea ce se întîmpla în Stop the Tempo şi ceea ce se petrece aici. Această polarizare a interesului publicului, fie el cunoscător sau mai puţin, ţine cert de talentul autoarei, de felul cum ştie să construiască personajele, să conducă un conflict. Povestea te ţine pentru că, spre deosebire de multe spectacole pe care le vedem, atunci cînd le părăsim, personajele sînt altfel decît le-am găsit. Li s-a întîmplat ceva, sub ochii noştri. Asta a scris Maria Manolescu, poate nu cu maximă sofisticare, şi a ajutat-o mult, e adevărat, felul în care Gianina a montat textul. Ceea ce e important, bun, cald în acest spectacol despre nişte oameni care nouă ne sînt cu totul străini, cu care nu mergem niciodată la bere, e tocmai această evoluţie a lor, felul în care se ajută unul pe celălalt să-şi străpungă carapacea şi să se arate aşa cum sînt. Pentru asta mergem la teatru, să vedem astfel de lucruri, chiar dacă nu ni se întîmplă foarte des. Putem discuta despre noutate, dar ce e important în spectacol e ceea ce e vechi, felul de a descoperi cum sînt oamenii, ce e în sufletul lor.

Iulia Popovici: Trebuie să spun că, citind eu textul (în versiunea de spectacol, să zicem), mi se pare destul de interesant faptul că există o distanţă sensibilă între opţiunea de spectacol şi deschiderile estetice pe care le oferă piesa în sine. Printre altele, spre deosebire de majoritatea montărilor de text nou pe care le vedem, Sado-Maso Blues Bar nu e un spectacol de text. Din punctul meu de vedere, unul dintre motive e că aici marca stilistică sa regizorului e mai puternică decît cea a autorului.

Eugenia Anca Rotescu: Reticenţele mele în privinţa textului vin (şi) din aceea că, spre deosebire de voi, mie mi se mai întîmplă să merg la bere cu personaje ca cele din piesă, pentru că dezvolt proiecte de teatru social şi educaţional care li se adresează tocmai lor. Tocmai de aceea mi se pare că piesa are nişte scăderi şi o seamă de lucruri greu de crezut şi acceptat. Dacă trăim într-o lume în care proiecţiile idealiste nu bat realitatea, cred că şansele de reintegrare după o experienţă carcerală sînt înfăţişate cam prea optimist în Sado-Maso.

Magdalena Boiangiu: Nu cred că e treaba teatrului să ne spună care sînt şansele. Bucuria pe care ţi-o dă textul e cea a existenţei, totuşi, a acestor şanse. Ăsta e teatrul, arta de a minţi, de a înveli în staniol o realitate oribilă, totul depinde cum o faci.

Eugenia Anca Rotescu: Eu prefer, însă, modul în care o asemenea realitate e filtrată artistic în Stop the Tempo, de pildă.

Iulia Popovici: Diferenţa între Sado-Maso... şi Stop the Tempo, mady-baby.edu sau Eu cînd vreau să fluier, fluier al Andreei Vălean (altă piesă care vorbeşte despre lumea carcerală) e că textul Mariei Manolescu nu pleacă de la o premiză documentară ori măcar realistă.

Cristina Modreanu: Şi eu am avut ceva reţineri faţă de construcţia personajelor şi de veridicitatea lor, mai ales faţă de transformarea lor în scenele de flashback, în care jucau alte vîrste, alte sexe. Dar textul mi se pare un punct de pornire pentru ceva mult mai important. Ce contează mai ales este spectacolul, care marchează un moment foarte curajos, şi în cariera relativ scurtă, dar spectaculoasă a Gianinei Cărbunariu, şi în raport cu anterioarele ei montări. E un pas înainte care dovedeşte că are viziune, că trece de etapa bunei puneri în valoare a textului, cu mici intervenţii personale, la care se opresc cei mai mulţi dintre colegii ei de generaţie. Acest spectacol marchează o gîndire diferită (sau poate asta e speranţa criticului...), e unul dintre puţinele de la noi care s-ar putea înscrie în curentul care în spaţiul european se numeşte teatru postdramatic. Ceea ce face Gianina împrumută metode din zona artelor vizuale, un lucru cu care ar trebui să ne întîlnim mai des, iar felul în care sparge convenţia spaţiului de joc e un punct important în evoluţia teatrului de acum.
Mă refer la felul în care iese în oraş, o chestie curajoasă, cu sens, care măreşte spectaculos audienţa.

Magdalena Boiangiu: Te tulbură, te pune în situaţia de a nu mai rămîne pasiv. Cum e? Noi sîntem în sală, stăm pe scaun; în faţa noastră e o scenă, plasată, de fapt, în vitrina de la Teatrul Foarte Mic. La începutul spectacolului, vitrina e acoperită cu jaluzele, care apoi se ridică. Şi aşa se petrece acel lucru despre care spuneam că te tulbură: pe de o parte, noi, spectatorii, îi vedem pe actori jucînd, pe de altă parte, în planul doi îl vedem pe trecătorii de pe bulevard, care văd şi ei că ceva se petrece într-o vitrină, se opresc să se uite mai bine, şi dintr-odată nu mai ştim: care e realitatea în care trăim, cea de pe scaunul unde am fost aşezaţi, cea de pe scenă, cea de pe bulevard? Realităţile noastre se suprapun, iar asta creează o stare de empatie cu spectacolul extraordinară.

Iulia Popovici: Cînd Cristina vorbea despre relaţia cu artele vizuale, tocmai mă gîndeam că Sado-Maso Blues Bar e spectacolul cel mai apropiat de ideea de performance pe care l-am văzut recent în România. Iar asta ţine şi de stilistica jocului actorilor, care ajung să interpreteze mai multe personaje într-un ritm destul de năucitor.

Magdalena Boiangiu: Da, numai că aici intervine o problemă, şi chiar una importantă. Ca să poţi trece prin vieţile mai multor personaje cu lejeritatea cu care o face, de pildă, Georg Peetz în Judecata lui Hausvater (pe care majoritatea dintre noi au văzut-o), îţi trebuie foarte mult talent. Dacă nu-l ai, ştii că nu poţi şi se vede, atunci sînt de acord cu Cristina şi am şi eu obiecţii. Vezi ce vrea, înţelegi, dar nu iese. Ca actor, îţi trebuie virtuozitate şi experienţă pentru astfel de treceri.
Pe de altă parte, mie mi se pare foarte interesantă, în spectacol, alăturarea corpului viu de corpul artificial. Asta potenţează corpul viu, corpul care se transformă.

Eugenia Anca Rotescu: Să fiu sinceră, trecerile în alt corp şi altă vîrstă nu m-au deranjat, aşa cum erau făcute, pentru că le-am citit ca şi cum ei şi-ar fi imaginat şi şi-ar fi amintit de aceste lucruri în alte date decît cele fizice, reale, în care s-au întîmplat.

Iulia Popovici: De altfel, de fiecare dată cînd unul dintre personaje e implicat în povestea de flashback, el nu se joacă niciodată pe sine însuşi.

Cristina Modreanu: Şi ficţiunea, şi spaţiul de joc sînt structurate pe mai multe planuri. Iar într-un mod foarte subtil şi nederanjant, Gianina Cărbunariu aminteşte cu acest spectacol una dintre direcţiile dramAcum, cea care se referă la deschiderea teatrului către societate, a centrului către margine. Asta e poetica evidentă a spectacolului.

Magdalena Boiangiu: Trebuie să avem parte de un teatru care să le amintească oamenilor că există şi alte lucruri în afară de gropi şi înjurături, că viaţa poate fi trăită şi e trăită şi altfel.

Iulia Popovici: Ideea asta a marginii în căutare şi aşteptare de teatru are, totuşi, o aură uşor mitologică. Experienţa ar trebui să ne spună că un spectacol ca Sado-Maso... avea mult mai puţine şanse de impact undeva, în cartiere, decît are la Universitate. E un proces dificil să ajungi în inima şi la inima comunităţilor de periferie.

Magdalena Boiangiu: Ce mi se pare însă grav e faptul că nu există o solidaritate a comunităţii teatrale faţă de astfel de lucruri.

Eugenia Anca Rotescu: Şi, mai ales, că nu există o politică teatrală, culturală, în general, care să susţină iniţiativele de implicare socială.

Magdalena Boiangiu: Trebuie să facem, însă, amendamentul că acest fel de teatru nu e singurul şi ar face bine să nu devină unicul mod de a face spectacole.

Iulia Popovici: Revenind, acesta nu e nici singurul mod în care Gianina Cărbunariu însăşi face teatru. Cum vedeţi relaţia dintre Sado-Maso Blues Bar şi celelalte spectacole ale ei?

Eugenia Anca Rotescu: Surpriza a fost, la mine, pe jumătate. Mă aşteptam ca Gianina să mă surprindă o dată în plus. Dincolo de multele lui calităţi, Stop the Tempo are marele merit de a fi fost gîndit pentru spaţiul în care a fost jucat, fără să încerce să transforme Green Hours într-un teatru ca toate teatrele, doar că mai mic. Eram convinsă că şi acum va găsi o formulă surprinzătoare.

Cristina Modreanu: Unul din lucrurile care-o face pe ea un regizor cu forţă, nu doar cu talent, e capacitatea de a transforma fiecare spaţiu în care lucrează în modul cel mai reprezentativ spectacolului.

Magdalena Boiangiu: Eu sînt fascinată de modul în care Gianina reuşeşte să prezinte în profunzime preocupările unei generaţii, evoluţia acestei generaţii de la centru spre margini şi de la margini spre centru, în aşa fel încît arde distanţele dintre noi şi această generaţie.

Eugenia Anca Rotescu: Eu, una, aştept cu o mare curiozitate toate spectacolele Gianinei.

Iulia Popovici: Atunci cum îţi explici totuşi că textele şi montările ei n-au fost receptate la importanţa pe care se pare că noi le-o dăm?

Cristina Modreanu: Cred că direcţia o dă, de fapt, reflecţia teoretică asupra fenomenului. Gianina e privită cumva excentric în teatrul românesc, inclusiv de către critici, mă tem. Cîte cronici s-au scris la mady-baby.edu? Cîteva. Impactul Gianinei Cărbunariu se vede, acum, mai degrabă în străinătate.

Magdalena Boiangiu: Mediul teatral a fost, la noi, mult mai deschis faţă de Radu Afrim, poate pentru că e el însuşi un personaj.

Eugenia Anca Rotescu: Pe cînd Gianina, să nu uităm, nu a invadat nici marile scene ale ţării.

Cristina Modreanu: E păcat că un regizor într-o asemenea formă creativă trebuie să lucreze într-un regim mereu de low budget şi în condiţii de aproape clandestinitate.