Jurnal sibian II - Astra Film Fest 2006

Marţi, 24 octombrie

16.30. Tocmai am ieşit de la unul dintre cele mai controversate filme ale lui Robert Gardner - Forest of Bliss. Şocant din toate punctele de vedere, dar mai ales pentru că prezintă viaţa unor oameni pentru care credinţa este totul. Acţiunea, dacă o pot numi aşa, se petrece în cel mai sacru oraş al Indiei, în anii '80 (filmul este realizat în 1985), de la răsăritul soarelui până la apus. O singură zi din viaţa comunităţii respective. Mi s-a părut că se poate face o paralelă cu Un veac de singurătate, cartea lui Márquez, păstrând bineînţeles proporţiile. Şi este opinia mea ca non-specialist în antropologie.

19.00 - Welcome to New York, un film despre cum e metropola care nu doarme niciodată: oameni, câini, copii, politicieni, cerşetori, şobolani, imigranţi. Mă aşteptam la mai mult, mai ales că pe alocuri are secvenţe care par a fi rupte din context. Următorul film (Koriam's Law And The Dead Who Govern) are la bază o poveste frumoasă, doar că este subtitrat total anapoda în engleză, ceea ce mă determină să ies. Da, am ieşit pentru a doua oară din sala de cinema în timpul unui film (prima oară a fost la Jules et Jim). De obicei rămân pe poziţii, pentru că îmi spun că tot trebuie să fie ceva frumos la final. Până şi de cărţile proaste trag până la capăt. Aici nu am mai rezistat. Poate şi pentru că era al şaptelea film al zilei.

Târziu în noapte mă decid să intru la filmul din sala mică de jos, unde muzica se aude prin tavan. Cred că sus undeva e o discotecă. Pereţii tremurau, dar filmul m-a ţinut în sală, deşi ochii aveau nevoie de două scobitori. Borderline Lovers (Miroslav Mandic) m-a emoţionat. Ştiu, plâng la unele filme de dragoste, la ăsta nu am plâns, însă m-a făcut să mă simt bine. Am ieşit din sală cu acea senzaţie de bucurie pe care o ai poate după ce faci o faptă bună. Sunt trei poveşti separate, care se împletesc prin felul în care filmul e montat. Sunt oameni care formau aceeaşi ţară, dar care acum sunt duşmani. Vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi etnie şi totuşi... M-am bucurat să văd că nu doar în filmele de duzină hollywoodiene iubirea triumfă, ci şi în viaţă.

La 30 de minute după miezul nopţii plec spre hotel. Mâine, o nouă zi, cu filme despre femei, realizate de către femei.


Miercuri, 25 octombrie

9.14. Am coborât la micul dejun. O hoardă de copii a atacat mâncarea. Parcă a avut loc o bătălie în sala de mese, aşa arată totul. Gem pe jos, mese pline de resturi. Reuşesc să îmi găsesc o masă mai liniştită şi să scriu. La 10.00 încep proiecţiile. Am ales pentru început două filme româneşti şi unul unguresc.

13.00 Absolut spectaculos. Nu ştiu nici de unde să încep să vă povestesc. Primul film semnat de Eniko Magyari-Vincze este Flori de Mac. Viaţa unor femei rrome şi greutăţile pe care le întâmpină în ceea ce priveşte treburile casnice şi creşterea copiilor. Femei maltratate care nu au cunoştinţă de posibilităţile de contracepţie.

În sală mă întâlnesc cu cei doi colegi de vizionare. Şi lor le-a plăcut filmul. Mă aşez lângă ei ca să urmărim în continuare. Sunt un mister pentru mine. Nu îmi spun cu ce se ocupă, însă mă întreabă dacă am idee despre munca lor. Îi «scanez» din ochi - astăzi sunt îmbrăcaţi, în tenişi şi blugi. Dar au aceeaşi alură aranjată. Îmi dau cu părerea şi le răspund că trebuie să fie implicaţi în vreun proiect cultural. Îmi zâmbesc şi îmi spun că voi afla spre finalul festivalului cine sunt. Le-aş face o poză şi aş da search pe internet, dar nu am cum. Oricum nu cred că sunt căutaţi de Interpol sau ceva de genul ăsta. Parcă ar fi bătrâneii din Morocănoşii...

Cel de-al doilea film (The Angelmakers) prezintă un caz incredibil care s-a petrecut în nişte sate uitate de lume din Ungaria. În 1929, bărbaţii au început să moară unul câte unul. Explicaţia - soţiile lor iubitoare îi otrăveau cu arsenic pentru că erau bătute de ei şi pentru că bărbaţii beau prea mult. Am râs amuzată că femeile din Flori de Mac au fost oarecum răzbunate. Cazul a ajuns târziu la urechile autorităţilor, abia după ce 140 de bărbaţi erau deja morţi. Comicul de limbaj e ceea ce face ca această poveste dramatică să pară veselă. Şi mai este şi faptul ca s-a petrecut acum mai bine de 70 de ani şi nu o asociem vremurilor noastre. E o replică a uneia dintre bătrânele care erau copii atunci cum că, după ce şi-a ucis soţul, nevasta i-a scris pe mormânt «Să te odihneşti în pace. Soţia ta iubitoare». Cimitirul vesel vă spune ceva?

Rodica e băiat bun, un film pe care sunt 98% şanse să îl vedeţi în curând în rubrica de film de la LiterNet, e trist şi comic în acelaşi timp. Râzi în timpul lui, dar îţi provoacă o stare de tristeţe după ce ieşi din sală. Şi e bine că nu îţi oferă răspunsul, tu decizi cum e mai bine. Nu vreau să vă povestesc mai mult, o să îl vedeţi şi o să judecaţi singuri.

13.40 Shopping. Aveam de făcut o copie după buletin şi am profitat de situaţie şi mi-am luat papuci de casă. La câte magazine cu ciorapi şi şosete are complexul Dumbrava, aş putea spune că Sibiu e oraşul şosetelor. Dar nu o voi face, pentru că, diseară, ultimul film este Satul Şosetelor, de Ileana Stănculescu. Dar până diseară... încă patru filme, cu repetiţie la Câte ceva despre Regina Maria.