Între campioni balcanici, hinduşi şi căţei new-yorkezi - AstraFilm Fest 2006

La Sibiu a avut loc (între 23 şi 29 octombrie 2006) a XIII-a ediţie a AstraFilm Fest, care se pare că îşi va încălca tradiţia bienală pentru că e nevoie de el şi la anul. Cum am fost deja la majoritatea ediţiilor, pot spune că cea de acum mi s-a părut cea mai reuşită.

Organizarea a fost eficientă şi imperceptibilă, publicul numeros, străinii vorbăreţi, vremea nemaipomenită - unde mai pui că la Sibiu e acum aşa o atmosferă de aşteptare optimistă a evenimentelor de anul viitor. Oraşul arată din ce în ce mai bine, parcă şi oamenii sînt mai relaxaţi şi mai drăguţi. Normal, l-au apucat pe Dumnezeu de "chicior". Iată mai jos două vorbe, trei prostii despre cîteva filme care mi-au plăcut.


Campionul balcanic

Kincses Elöd este membru fondator al UDMR, căzut în dizgraţie după tulburările de la Tîrgu-Mureş din '90, dar e şi tatăl Rekăi şi eroul acestui film personal, dar percutant şi obiectiv. Tînăra regizoare (născută în 1972) a studiat filmul în Germania, unde şi locuieşte. Motivul principal pentru care porneşte să filmeze e reabilitarea politică a tatălui său, dat la o parte de colegii de partid după ce a revenit din exilul unguresc. Treptat, viziunea ei se lărgeşte. Se vede nevoită să-şi redefinească propria relaţie cu tatăl şi să-şi dea seama de natura conflictului dintre români şi maghiari, la fel cum la nivel dramaturgic trăsăturile biografice ale filmului fac loc tabloului mult mai larg al comunităţii maghiare din România şi al societăţii româneşti contemporane. Neînţelegerile dintre maghiari şi români sînt observabile din cursivitatea dialogurilor din casă. Nici unii, nici alţii nu sînt sensibili la suferinţa celuilalt. Fiecare crede că are dreptate şi refuză locul doi. Filmul are tăieturi foarte bine intuite, un ritm care creşte în mişcări largi, un scenariu excelent şi un umor care vine de la membrii familiei Kincses, şi mai ales de la mama Rekăi, o femeie spirituală şi voluntară care îşi susţine opiniile cu orice risc. Kincses Reka are însă nu numai mintea descuiată moştenită de la părinţi, ci şi o tandreţe pe care n-o lasă să se vadă decît arareori. Campionul balcanic e în filigran portretul părintelui său pe care îl iubeşte suficient de mult ca să îl poată trage de mustăţi. Nu în ultimul rînd, filmul e şi autoportretul discret al fetiţei speriate în '90 că tatălui ei i s-ar putea întîmpla ceva, fetiţă care a crescut odată cu istoria recentă, transformîndu-se într-un matur responsabil.


Holy Men and Fools

Căutarea credinţei îmbracă în ziua de azi forme diverse. Filmul lui Michael Yorke se circumscrie unei asemenea căutări, înfăţişînd-o prin forma luată de două destine umane. O suedeză, fost fotomodel de succes în anii '60 - care şi-a lăsat baltă copiii, profesia, limba şi ţara -, şi un indian care a refuzat viaţa modernă cu perspectivele ei pentru a deveni în ochii unora un fel de vagabond, iar în ai altora un guru. Cei doi trăiesc azi în India, iar autorul îi însoţeşte în călătoria lor spre izvorul Gangelui. Filmul nu are nimic din "iconografia" modernă, post-hippie a căutătorilor metafizicii pierdute, mai ales a occidentalilor care nu se pot "regăsi" de cele mai multe ori decît înlocuind o închisoare cu alta, decît intrînd în paradigma unei mode, ci e o incursiune umană şi plină de substanţă în căptuşelile căutării de sine. Cineastul contribuie cu întrebări de bun-simţ, atent parcă să nu intre în curentul comun al vesticilor confruntaţi cinematografic cu această lume exotică. Filmul nu dă lecţii nici de metafizică, nici de turism, nici de psihologie. Personajele lui sînt naturale şi vii, iar calmul lor insuflă şi filmului un ritm intrinsec. Holy Men and Fools lasă în privitor sedimentul discret al unui mod de viaţă care poate fi urmat şi în abstract, detaşat de condiţionările lui geografice sau doctrinare.


Welcome to NY

Tabloul mozaicat şi pe alocuri suprarealist al New York-ului, oraş care, mai ales după atacurile teroriste din 11 Septembrie 2001, a intrat definitiv în imaginarul lumii contemporane. Coproducţie Chile-Italia-Spania, filmul prezintă viziunea personală a celor doi autori, Bettina Perut şi Ivan Osnovikoff, una deloc măgulitoare pentru oraş. Autorii pendulează între fascinaţie şi oroare, reţinînd acele lucruri prea puţin cunoscute despre New York sau amănunte pe care nimeni nu le mai vede în goana de zi cu zi sau în filmele "mainstream". Filmul asamblează aceste momente într-un lanţ în care determinările sînt mai mult sau mai puţin evidente. Un cimitir al animalelor de companie şi bijuterii cu cristale Swarowski pentru căţei, dar şi pensionare sforăind la întîlniri electorale sau înfulecînd fursecuri la aceleaşi întîlniri. Toaletele din vecinătatea lui Ground 0, dar şi lacrimile din ochii celor care îi plîng pe cei ucişi de terorişti. Cei doi autori refuză un comentariu, dar nici nu mai e necesar unul peste imaginile eteroclite ale naturii umane. Pe lîngă gradul de inedit al momentelor surprinse - cu o ironie şi un sarcasm mai elaborate ca la Michael Moore -, apropiate mai degrabă de "răutatea" austriacului Ulrich Seidl, filmul e frumos construit şi în unele cadre de-a dreptul perfect. Toate evenimentele au loc pe fundalul campaniei electorale prezidenţiale din 2004.