O instalaţie pentru sufletele noastre - Inimi cicatrizate

Există momente în viaţă (viaţa critică, vreau să zic) cînd, oricît de mult ţi-ar plăcea un spectacol (iar Inimi cicatrizate e unul dintre acelea de care te poţi de-a dreptul îndrăgosti), simţi nevoia să te dai cu un pas în spate din faţa entuziasmului liricoid care pare să-i fi cotropit pe cei dintîi privitori/ comentatori ca măcar să încerci să-ţi convingi cititorii că acolo mai e vorba şi de altceva (cum ar fi teatru) decît nesfîrşite revărsări de efuziuni sentimentale personale.

Ar trebui, de pildă, spus că, dintr-o opţiune a lui Radu Afrim mergînd de la scăpare / eroare la... nu se ştie ce, numele unuia dintre personaje e modificat: Quintonce e, la Blecher, doar Quitonce (mărturisesc că observaţia iniţială, deşi sînt o iubitoare de Blecher, nu-mi aparţine mie, ci unor nefilologi de la LiterNet). Pe urmă, n-ar fi rău de precizat că acele gutiere/ paturi pe roţi transformate în prelungiri materiale ale trupurilor imobilizate în corsete de ghips sînt întru totul creaţia scenografei Alina Herescu (pornind de la descrierea - poetică, de altfel - făcută de Blecher paturilor de care erau ţintuiţi bolnavii de la Berck). Alina Herescu are, pe lîngă o listă lungă de spectacole la care a lucrat (şi cele mai multe dintre montările lui Radu Afrim sînt făcute cu ea), un simţ acut pentru construcţii vizuale din specia instalaţiilor (exemplul absolut e decorul de la Mama Lolita, pusă în scenă de Szabo K. István la Maghiarul din Timişoara, dar cam la fel era şi în Woyzeck-ul lui Radu Apostol de la Brăila). Iar personajele/ actorii devin, în Inimi cicatrizate mai mult decît oriunde altundeva, elemente ale instalaţiei-spectacol: întreaga lume a tuberculoşilor de la Berck e una a fracturilor şi cicatricilor înfăşurate în ghips (pînă la umbrelă şi gramofoanele de jucărie ale Evei), care nu vindecă, dar ascund şi, uneori mimează - căci ghipsul e o proiecţie a nevoii de apărare în faţa nu doar a bolii, dar şi a lumii sănătoase.

Şi iarăşi, pentru gustul amatorilor de recentă istorie teatrală (dar cu ceva consecinţe în construcţia spectacolului de care vorbim), să adăugăm că Lana Moscaliuc, Eva-cea-mult-de-gramafoane-iubitoare din Inimi cicatrizate, absolventă de actorie la Cluj, o jucase cu ani în urmă (pe cînd o chema nu Lana, ci Lăcrămioara) pe Anfisa în prima versiune, din şcoală, a celor Trei surori a lui Afrim (rol care avea s-o facă celebră, mai tîrziu, pe Elena Popa). Iar Eva din Blecher-ul lui Afrim e Anfisa din Cehov-ul aceluiaşi, e Bunica din Plastilina, Dupa din Krum şi Proprietarul din Plaja (ca să scanăm pe fast-forward spectacolele recente ale regizorului): urma inocenţei lăsate de Dumnezeu pe pămînt ca să mărturisească adevărul, trăind viaţa în autentic, pre limba unor copii bătrîni cu traume psihic-mentale. Din păcate, dincolo de a fi instanţe de reflecţie pentru spectacol, personajele-reper ale lui Afrim se epuizează pe sine destul de repede (nu şi Dupa Andreei Tokáy - diferenţă de nervi şi personalitate actoricească...). Ce rămîne e duioşia nesfîrşită a samovarului Anfisei, a colacului de salvare al Proprietarului şi a rîndurilor după rînduri de minuscule gramofoane pe care Eva le extrage din generosul ei şorţ, în unicul ei moment de fugă din jocul de-a moartea al spiritelor de la Berck.

Da, Inimi cicatrizate e un spectacol superb la care, sincer, prima reacţie e de amuţire: dacă tot teatrul lui Afrim vorbeşte despre frică - de moarte, de bătrîneţe, de boală, de oameni, de dragoste - şi despre existenţa la margine (dintre viaţă şi moarte, oameni şi fiinţe, a fi şi a trăi), ei bine, la Constanţa, teatrul acesta îşi scutură aripile de ironie şi cinism în care se drapează cel mai adesea, pentru a striga în gura mare despre un loc cu verdeaţă, unde nu e nici întristare, nici suspin pentru sufletele pierdute ale lumii ăsteia mari şi rele. Cum să scrii despre aşa ceva, fără să devii, în avîntul lirismului, banal?

---

---

Teatrul Naţional Constanţa, Compania "Ovidius"
Inimi cicatrizate de Max Blecher
Scenografia: Alina Herescu
Video artist: Florina Titz
Cu: Marian Adochiţei, Lana Moscaliuc, Nicoleta Lefter, Emilian Oprea, Mihai Smarandache, Diana Lupan, Georgiana Mazilescu, Dan Zorilă, Bogdan Bucătaru, Cristina Oprean, Diana Cheregi, Alexandru Mereuţă, Turchian Guzin Nasurla, Remus Archip, Loredana Luca, Ionuţ Tunescu, Sorina Urzică
Dramatizarea / Regia / Coloana sonoră / Foto / Filmări: Radu Afrim.