Mai ştii cum era când te uitai la ceas la oră fixă şi-ţi spuneai că te iubeşte?! În condiţii de "neîndrăgosteală", coincidenţa te-ar fi amuzat dar, atunci, căutai o confirmare a dragostei împărtăşite. Şi te agăţai de prostia aia cu ceasul. Chiar dacă ştiai că e o prostie.
Aşa e şi cu bolnavii incurabili. Se agaţă de câte o prostie din asta ca să-şi confirme speranţele. Ca să afle câte zile mai trăiesc. Sau câţi ani. Nu e ciudat că e la fel şi în cazul iubirilor, şi în cel al bolilor?
Vreau să-ţi povestesc despre nişte oameni cu care ai multe lucruri în comun. E vorba de câteva persoane care stau la Constanţa, sunt "ghipsate" pe bucăţi mari de corp şi-o să stea îmbrăcate în ghips mulţi ani de acum încolo. Asta nu-i împiedică să se iubească, să se "gelozească", să se invidieze pentru vreun "obiect de patrimoniu" sau pentru vreo iubită. O să fii surprins să descoperi că sunt la fel ca tine. De asta trebuie să-i întâlneşti.
Wandeska. Are mâinile în ghips şi-şi doreşte să simtă lucrurile cu degetele, să-i treacă viaţa prin palme. Ăştia de aici nu înţeleg de ce se duce în port la peşti, dar tu ştii bine cât de alunecos, cât de cleios şi de scârbos e un peşte viu; şi ce dexteritate în degete trebuie să ai ca să ţii în palme un peşte care se zbate. De astea îi e dor Wandeskăi.
Am văzut-o într-o seară, la masă, când un prieten de-al ei de-aici, Tonio, i-a dat o ciocolată. Îşi dorea mult să o mănânce, dar cu ghipsul ăla mare pe amândouă mâinile n-avea cum să ducă bucăţica de ciocolată la gură. Ar fi fost atât de simplu pentru Tonio să ducă gestul până la capăt, să-i dea să muşte din ciocolată. Uneori, gesturile mici duse până la capăt, scriu istoriile (de dragoste). Cred că Tonio o iubeşte, dar o să te edifici tu, aici.
Când vii, te rog să rămâi în sala de mese după ce pleacă toată lumea. O să o vezi pe adevărata Wandeska. În lupta cu mâncarea.
Emanuel. S-a îndrăgostit aici şi, după o vreme, iubirea lui a ajuns la sfârşit. Solange, femeia cu care a învăţat să-şi folosească ghipsul ca să facă dragoste, n-a înţeles cum de s-a terminat aşa, dintr-o dată, iubirea lui. N-a vrut să admită că şi el, chiar aşa ghipsat pe jumătate din corp, ar putea ajunge la capătul unei iubiri cu aceeaşi poftă şi voluptate cu care mănâncă ea portocale. Ca orice om sănătos. Dar ştie că iubirile pot lăsa urme, cum lasă sucul de portocale urme pe rochia ei. Uneori ies la spălat, alteori nu.
Să te uiţi la Emanuel cum se agaţă de orice ca să-şi (re)găsească libertatea.
Ernest. El poate să plece oricând. E vindecat. Dar preferă să stea aici unde i se permite într-o zi să-l doară capul, în alta să aibă febră. I se permite sa fie imperfect. Ştii bine că lumea de afară, aia în care trăim noi, ni se predică perfecţiunea şi ajungem să ne-o dorim de teama de a nu fi excluşi. Ernest se opune. Ai zice e rebel - după standardele lumii de afară, dar şi după cele de aici. O să vezi câte trăsnăi face.
Isa. Are un picior în ghips şi ştie, chiar dacă nu recunoaşte, că are zilele numărate. Aşa că trişează. Joacă la cărţi viaţa infirmierei ei. Acum ceva vreme a câştigat trei sute şi ceva de zile şi asta i-a dat mult curaj. Ea ţi-ar putea explica cel mai bine cum e cu reperele stupide gen ora fixă pentru îndrăgostiţi. Ea ştie cum e să speri în puterea cuvântului "poate".
Quitonce. Habar n-are că aşa cum e el, cu picioarele care sar spasmodic la fiecare pas şi cu toate glumele care se fac pe seama partidelor sale de sex în trei din alte vremuri, e cel care-i uneşte pe oamenii de aici. Tatăl lui şi-a făcut norma de fapte bune faţă de societate, a construit poduri, şi speră că, pentru asta, fiul lui se va vindeca. Pune într-o balanţă ciudată lucrurile, dar asta e speranţa. Ca ora fixă pentru îndrăgostiţi. Când o să ajungi tu aici, Quitonce o să fie pregătit pentru o nouă operaţie. Şi-ai să vezi la toţi ceilalţi cum bucăţile de ghips în mişcări spasmodice pot exprima, prin dans, dragostea.
Eva. E infirmieră şi e de atât de multă vreme aici încât toţi cred că a apărut odată cu florile de mucegai de pe pereţi. Îi place să danseze şi parcă desenează flori de mucegai cu trupul încovoiat de bătrâneţe şi de boli. Obişnuieşte să danseze şi fără muzică, în camera lui Quitonce, în faţa gramofonului lui. În locul asta, gramofonul nu înseamnă doar muzică, înseamnă amestecul de sunete pe care le aduc în sezon turiştii care se cazează aici. Fiecare pacient visează la gramofonul lui, poarta lui spre lumea de afară. În felul ei simplu, Eva o să-ţi arate că dacă vrei ceva cu adevărat trebuie să lupţi şi să încerci să construieşti singur. Mai ales pe ea trebuie să o întâlneşti.
Şi ştii de ce? Mai devreme sau mai târziu o să-ţi pui şi tu ceva în ghips, ca să se vindece. O să fie la vedere, sau pe dinăuntru, dar o să existe ghipsul ăla. Pentru câteva luni sau pentru toată viaţa. Şi o să-ţi pui repere stupide, ca să afli cum şi când o să treci peste asta. Apoi o să ţi se cicatrizeze rănile. Vei crede ca sunt vindecate, dar medicii o să-ţi spună că, de fapt, pielea de pe rana aia, e moartă. E insensibilă la atingeri. Orice fel de atingeri.
Tocmai de asta e bine să vii la teatrul din Constanţa, să vezi piesa care se numeşte Inimi cicatrizate şi să-i cunoşti pe Wandeska (Diana Lupan), Emanuel (Marian Adochiţei), Solange (Nicoleta Lefter), Ernest (Emilian Oprea), Isa (Georgiana Mazilescu), Quitonce (Mihai Smarandache) şi pe Eva (Lana Moscalciuc).
După aceea, ştiu sigur că o să-i mulţumeşti lui Radu Afrim că te-a împrietenit cu oamenii ăştia.