Există evenimente esenţiale - Inimi cicatrizate

O piesă de teatru poate fi foarte bună. La fel un scenariu, o dramatizare. O viziune regizorală poate fi eminentă. Un spectacol - uluitor, novator. Actorii pot fi sclipitori, iluminaţi de inspiraţie. Scenograful poate face artă plastică vie. şi aşa mai departe. Mai rar, extrem de rar, greu de premeditat, un spectacol teatral poate fi şi un eveniment cultural în sensul cel mai larg al cuvântului, poate locui în aceeaşi încăpere cu esenţele spiritului. Pentru că transcende pariul propriei arte spre a se întoarce iarăşi pe teritoriul ei, împingîndu-i măcar un pic mai departe graniţele, limitele.

Ei bine, eu cred că aşa ceva s-a întîmplat la Constanţa, la Compania "Ovidius" (care e un fel de parte a Teatrului Naţional orăşenesc, care nu e prea clar dacă, din perspectivă administrativă, există ori ba). Aş fi vrut să scriu că autor palpabil, cum să zic, e regizorul Radu Afrim, dar (deşi, vă jur, 99% din mine e de un pozitivism enervant!) cred că o linguriţă de transcendent şi-a vînturat aripa în această poveste.

Şi iată cum: De mai bine de treizeci de ani de la "redescoperire", de aproape şaptezeci de ani de cînd pluteşte printre galaxii, un pentru totdeauna tînăr evreu din Botoşani, orfevrier de stări, instrumentînd pe cărările simţului rafinat al umorului cu o limbă română de o contemporaneitate extremă, lăsînd să alunece în retortă panaceul sentimentalismului omenesc şi vigoarea erosului în torente, este tot pe drum, mereu pe drum între gutiera pe care a stat ca şi nemişcat ultimii zece ani din viaţă (adică de la 19 la 29 - sic!) şi ochiul ipotetic al cititorului de azi. Pînă una-alta, cîţi profi de citire românească îşi anunţă la vreme elevii că există ceva mai important decît grajdul în care îşi parchează patrupedele lărgite familii de Jderi, ca să nu zic de tot soiul de Mitreacocori, că nu doar cazmaua căpitanului Ion cel crăpat la ţeastă şi spărgătorul de himene Titu fac leagea-n roman, că Eros are şi maeştri mai abili decît Petre Petre, vărul lui Ştefan Furtună, că nunţile au cărţi mai bune decît cele uitate prin tot soiul de stupide scrinuri, indiferent de culoare etc.

Şi că, poate, proza românească a primei jumătăţi de secol XX rămâne valabilă doar graţie unor Max ori Camil, Blecher şi Petrescu. Scriitori ce ar trebui citiţi. Ceea ce Radu Afrim (care, dacă nu vrea să fie funcţionarul dramaturgilor, partener egal în drepturi, din fericire, le e) face, asumându-şi, o dată cu dramatizarea romanului Inimi cicatrizate şi regia spectacolului rezultat, rolul de erou civilizator (nu e singura dată în cariera lui). Interesant e că, vorbind despre sine, regizorul lasă romancierului libertatea absolută ca, la rîndul său, acesta să poată vorbi despre sine. Şi, în mod fericit, asta fac şi actorii, transformînd personajele în persoane cu viaţă reală, cu o capacitate de transfer energetic deosebit de rară.

Dacă spectacolul lui Radu Afrim este un eveniment pentru istoria literară şi teatrală, diacronic şi sincronic, el înseamnă nu mai puţin acelaşi lucru şi pentru teatrul producător care, din cîte ţin minte, nu a mai realizat pînă acum un act similar. Se poate spune astfel că actuala echipă managerială, condusă de Beatrice Rancea, are flerul de a scoate din mediocritate una dintre zonele ca şi nule din punct de vedere teatral ale ţării, măcar în ultimele decenii (mă refer strict la teatrul dramatic, nota bene!).

Spectacolul, în mod ciudat totuşi, este un tur de forţă şi de ingeniozitate tehnică, în sensul artei actorului, un nucleu iradiind emoţie la superlativ. O bună parte dintre actori joacă pe gutiere (prin anii '20 ai secolului trecut, bolnavul de TBC osos se trata în corset de ghips, întins pe un soi de targă pe roţi - gutiera, ceea ce se întîmplă şi în scenă, la doi paşi de spectatori, cu un rar firesc), utilizînd gestual, în egală măsură, ghips şi elemente corporale libere. Poate că, pare a spune fundalul filmat, sîntem toţi într-un univers de ghips, ghiftuit de energie, precum calul din acelaşi material, aflat în covata îngrijitoarei Eva, personaj pe care, construindu-l teribil din bucăţi de Quasimodo şi Falstaff, Lana Moscaliuc îl transformă în orchestratorul fragil şi în victima finală a sistemului de solidaritate, ale cărui ultime consecinţe se agaţă şi de cea mai mică fărîmă de speranţă. Încercându-i augmentabilitatea fie prin livreşti vrăjitorii sibarite, precum Isa (Georgiana Mazilescu), fie prin explozii, cînd erotice, când de timiditate persuasivă, ca Solange (Nicoleta Lefter).

Totuşi, transmite Blecher sugestia foarte bine simţită de Afrim şi de actorii săi, nu sîntem în Infern, ci în lumea asta, aşa cum este ea. Ceea ce nu înseamnă că meseria de a vieţui / supravieţui se poate exercita fără iniţiator, în cazul Inimilor cicatrizate acesta fiind Ernest (Emilian Oprea), sănătosul aproximativ, ori bolnavul ca şi vindecat, care îi modelează disperarea lui Emanuel (Marian Adochiţei) pînă la candoare de a fi. Lui Emanuel cel care suportă şi asimilează realitatea, cumva apărat de o naivitate asumată, de regula unei vieţi compactate.

Deşi sîntem în închisoarea-leac din ghips, pe lamela de analiză, sugerată de fundalul dinamic de început, dansează molecular sînge, plasmă, spută ori spermă, dacă nu cumva o sinteză a tuturor acestora, ca izvor permanent, energic şi energetic al vieţii. Într-un sens, totul e sex, căci totul e lichid, s-ar zice, înlăuntrul cămăşii universale de ghips (S-ar vărsa altfel detrăitul în neant? Numai bolnavi grav, mortal, putem fi sănătoşi tun?). Dacă aşa stau lucrurile, atunci totul e ludic, căci nu degeaba, anunţat despre boală, Emanuel exclamă: "Îmi vine să rîd". Nu altceva a exclamat, cred, Dumnezeu, cînd şi-a văzut creaţia şi şi-a şoptit în barbă: "Vanitas vanitatum et omnia vanitas". Nu altceva realizează cu asupra de înfiorătoare virtuozitate Mihai Smarandache prin al său personaj Quitonce, sprijinit în cîrje, străbătînd scena de la un capăt la celălalt, bombă hormonală pusă pe repetate explozii. Nu mai puţin "periculoasă" Wandeska (Diana Lupan) cu senzuala-i poveste a pieţei de peşte. În permanenţă, însă, metafizicul păstrează echilibrul, după dansul de meduză al Evei, poeziile Isei ("Iată ce vei vedea la mine") căpătînd aură de rugăciune. în definitiv, erotica sanatoriului, pare a spune Afrim, recuperează ceea ce s-a pierdut în ultimele două milenii, transcendenţa declarată (eventual instituţionalizată) a senzorialului. Şi, dacă boala e salvarea, de ce nu?... Căci, constată Isa, după traumă inimile se cicatrizează, aşadar devin ţesuturi care nu mai resimt durerea. În schimb, au liber la orice bucurie, precum aceea a Crăciunului, sau a rătăcirii pe nisipul redundant al plajei, ca pasărea-Solange din fundalul filmat, de după secvenţa telefonic-autoerotică. În care, amărăciunea, căci poate fi şi simţită, şi gustată, tot un fel de bucurie de a fi rămîne.

Aparentele paradoxuri în lanţ nu sînt altceva decît soluţia căii pe care Virgilius-Ernest l-a condus pe Emanuel, prin bolgiile de la Berck sur Mer, bolgiile maladiei ca garant al vieţii, către soluţia identică vechii aserţiuni "viaţa e vis": "Renunţ chiar şi la plăcerea de a scrie, cînd e vorba să mă scufund în vis", va nota Ernest, către final, şi rămîi să te întrebi dacă imensa emoţie transmisă nu e chiar efectul unui exerciţiu oniric semnat de Radu Afrim şi echipa de la Constanţa, aşezaţi sub semnul lui Max Blecher.

---