Revenind la Hable con ella / Vorbeşte cu ea

Festivalul Filmul European a descins la Bucureşti odată cu sosirea impetuosului Roman Polanski şi al său multi-răsplătit Pianist, eclipsând puţin, pe nedrept, o adevărată capodoperă, magistralul Hable con ella: regia şi scenariul original (şi la propriu şi la figurat), Pedro Almodovar. Scenariul îi aduce un Oscar, iar filmul pe de-a întregul un Glob de Aur şi proaspătul înfiinţatul premiu Cesar pentru o producţia a Uniunii Europene.

Spaniolul teribil, omul din La Mancha, pentru că acolo s-a născut în 1951, a ajuns din funcţionar la telefoane actor de teatru în piese de avangardă, iar apoi s-a apucat să ne încânte cu filmele sale. În creaţia sa Vorbeşte cu ea este cutremurător în pledoaria pe care o ţine cinematografic vreme de aproape 2 ore pentru comunicare cu orice preţ, chiar şi atunci când interlocutoarea este în comă profundă. Înălţător e şi faptul că ambele victime ale unei existenţe între lumi, fuseseră mesagerele unor profesiuni fără cuvinte : baletul şi lupta cu tauri, un alt spaţiu al mişcării savante şi graţioase.

Realizatorul ridică din primul cadru de generic cortina (ca în Todo sobre mi madre / Totul despre mama mea) dincolo de care se ascunde un spectacol al vieţii, ce îl şi încheie într-un sublim dans de o intensitate greu de obţinut pe pânză, căci aceasta este o artă preponderent dependentă de prezenţa pe viu, a publicului.

Conceput ca un puzzle cu iz de film poliţist de sorginte hitchcockiană, căci să nu uităm că Almodovar, spre deosebire de unii confraţi ai săi de pe la noi, este bolnav de cinema, frecventând cinematecile, dar şi sălile unde rulează premierele de pretutindeni, oferă cinefilului adevărat un regal în care să descopere micile aluzii la personaje fetiş ca Betty Boop, de pe un tricou, ori omagiul subtil adus filmului mut, printr-o reconstituire a vremurilor şi tehnicilor sale, care devin film în film, în fascinanta secvenţă alb-negru a unui scenariu freudian de factură elegant interzisă minorilor şi unde avem şansa de a vedea şi cum arăta un insert în spaniolă, această limbă în care semnele de punctuaţie par să aibă propria lor personalitate, repetându-se la sfârşit de frază ca într-o oglindă răsturnată.

Tot aşa cum apelează la interpretarea fiicei unui corifeu al celei de-a 7-a arte, Geraldine Chaplin, urmaşa de sânge a lui Sir Charlie. Deşi schimonosită de ani (chiar dacă nu a împlinit încă nici 60), parcă venită de la o şedinţă de machiaj pentru Planeta maimuţelor, personajul la rândul său ne duce cu gândul la cel al lui Claire Bloom din Luminile rampei, şi cum ar fi evoluat el, undeva peste timp, într-o profesoară de balet.

Almodovar nu ignoră nici televiziunea, chiar dacă cel mai adesea este calul de bătaie. Emisiunile indiscrete, talk -show-urile de senzaţie, până la mahalagisme, care calcă în picioare şi cele mai elementare drepturi la imagine şi viaţă privată (ceea ce se regăseşte şi în alte pelicule ale sale, cum ar fi Kika ori Tocuri înalte) sau rolul strict informativ, aducător exclusiv de veşti proaste.

Nu ratează nici o predică pro domo asupra orientării sexuale şi a discriminărilor intolerante pornite de aici. Şi totuşi filmul nu este deloc tezist, pentru că degajă acea magie a iubirii, o alchimie ce nu reuşeşte decât celor cu har de la Dumnezeu.

Coincidenţa a făcut ca în aceeaşi selecţie să fie inclus şi un film cult pentru olandezi, Descoperirea paradisului sau mai degrabă a Raiului, după romanul lui Harry Mulisch, ecranizat de actorul şi în ultima vreme şi regizorul Jeroen Krabbé. Doi gemeni cosmici se îndrăgostesc de o femeie, pe care destinul o sorteşte unei come profunde. Aici nu mai există acel monolog cu virtuţi de dialog imaginar, dintre un infirmier uşor retardat şi o tânără dansatoare lovită de-o maşină pe o zi ploioasă, ci între un fiu şi mama sa, cu care pare să vorbească dintr-o lume inaccesibilă muritorilor de rând, pentru că el este Alesul unei misiuni divine.

În ambele cazuri punctul comun constă în faptul că peliculele sunt astfel concepute spre a fi văzute pe marele ecran. Chiar dacă DVD-ul este o mană cerească pentru îndrăgostitul de cinema, el nu poate înlocui vraja unei săli confortabile şi dotate cu tot ce s-a mai inventat în materie. Aşa că nu vă lipsiţi de plăcerea vie ce v-o poate dărui filmul doar la el acasă.