Purificarea lui Andrei Şerban, sex, violenţă şi un praf de poezie

În februarie 1998, Sarah Kane a fost găsită spânzurată, după ce o primă tentativă de sinucidere eşuase cu ceva timp în urmă. Imaginea fiinţei androgine, purtând un tricou negru şi o fustă roşie, atârnând cu gâtul legat de o eşarfă colorată într-un colţ al scenei în care se joacă spectacolul lui Andrei Şerban, Purificare, pare nimic altceva decât ilustrarea zguduitoare a acestei ştiri despre ea. Dar mă tem că este singurul lucru pe care autoarea şi spectacolul celebrului regizor îl au în comun.

De ce rele anume ne salvează acest spectacol? Am fost întrebată, sub "ameninţarea" unui microfon exact când ieşeam de la spectacol, în primele secunde de după final, când şocul (şocurile) nu se atenuaseră încă. Mi-a luat alte câteva secunde să mă regrupez şi să răspund: pe mine una spectacolul Purificare nu m-a vindecat de nici un rău, ba dimpotrivă, mi-a injectat câteva picături otrăvite în organism, aşa cum unuia dintre personaje i se face o injecţie cu droguri direct în pleoapă, pentru ca efectul să fie mai rapid. Desigur, acest tip de spectacol construit pe structura unei brutalităţi explicite - curent încă agreat de regia modernă, deşi în bună parte consumat deja - are publicul lui ţintă. Fără îndoială, pe unii dintre membrii acestei audienţe "cu destinaţie fixă" i-ar putea vindeca de răul la care sunt expuşi. E clar că nu s-au inventat încă suficiente medicamente şi terapii pentru câte tipuri de rău are omul contemporan de înfruntat la acest început de secol XXI. Iar teatrul, s-a discutat adesea şi se va mai discuta, poate şi trebuie să fie una dintre aceste terapii. Numai că teatrul nu poate avea impact - oricâte reţete ar pune în practică - dacă nu atinge gradul de intensitate capabil să producă emoţia.

Timp de două ore şi jumătate cât durează spectacolul, ritmul de derulare a evenimentelor este extrem de lax, iar acumularea de agresiuni devine la un moment dat insuportabilă. E limpede că regizorul a urmărit să împingă spectatorul până dincolo de limita suportabilităţii, dar ceea ce lipseşte este eliberarea de tensiune. Prea puţinele momente de poezie autentică de care sunt responsabili actorii sunt îngropate într-un fluviu plin de aluviuni, care sfârşeşte prin a sufoca spectatorul.

Şi e păcat: fiindcă e vorba despre textul Sarei Kane, unul dintre cei mai controversaţi autori ai finalului de secol XX, fiinţă contorsionată şi disperată, acumulând parcă în interiorul ei ultrasensibil întreaga gamă a temerilor contemporanilor săi, transcriind spaime profunde după ce le-a filtrat prin propria-i conştiinţă, cu o hiperluciditate autodistrugătoare. Fiindcă acest text este o excelentă replică modernă la piesa lui Shakespeare, "A douăsprezecea noapte", tradusă în limbajul modern şi hrănită din imaginarul contemporan.

Spus direct: homosexualitate în scene explicite, abuz de droguri, schimbare de sex, prostituţie, violenţă - forme de manifestare a unei libertăţi exersate pentru a atenua efectele unei disperări extreme de care suferă omul modern. Spus altfel: tema emoţionantă a căutării fratelui dispărut, a dublului fără de care te descoperi incomplet, tema "purificării" tot mai greu de atins pentru omul de azi, îndepărtat de credinţă, pierdut, prea mic pentru o lume atât de mare - înspăimântătoare prin frumuseţea şi cruzimea ei... Te poţi salva numai acceptându-te aşa cum eşti sau schimbând ce crezi că e de schimbat pentru ca interiorul şi exteriorul tău să corespundă... Te poţi purifica numai prin iubire, chiar dacă "situaţia îndrăgostitului respins este asemănătoare aceleia a unui prizonier de la Dachau" (afirmaţia lui Roland Barthes care a tulburat-o extrem pe autoare determinând-o să scrie acest text).

Acesta e textul. Dar ce face regia? Multe scene de dans la bară (măcar dacă n-ar fi vorba despre o actriţă extrem de puternică, a cărei energie e chiar păcat să se consume numai pentru acrobaţii de acest tip), câteva scene de sex, momente lungi şi plictisitoare de torturi bune de întors maţele pe dos, momente în care te gândeşti dacă nu cumva receptarea unui spectacol de azi începe să pretindă de la spectator nu o sensibilitate anume ci un stomac rezistent, mai pe scurt spus "mult grotesc şi doar un praf de poezie". Chiar şi acolo unde ai avea de "prizat" respectivul praful - în scenele dintre Grace şi spiritul fratelui absent, Graham - regia intervine autoironic, cu proiecţii tip "enciclopedia" pe fundal, ca şi cum ar vrea să atenueze prin râs sarcastic orice "cădere" în emoţie. Dar fără emoţia eliberatoare (purificatoare?), textul Sarei Kane, sau alte texte din ceea ce criticii germani au numit cu sintagme ultraconsacrate curentul "Sânge şi spermă" sau "Noua brutalitate" nu sunt decât o sumă de triste exhibiţii.

Nu ştiu de ce a ales Andrei Şerban să monteze acest text: poate pentru că la un deceniu de când a "izbucnit" în teatrul lumii Sarah Kane are încă un mare succes şi s-a construit deja un mit în jurul figurii ei adolescentine. Poate pentru că pare un "gest civilizator" să aduci în România un mare autor dramatic ale cărui texte n-au avut, din păcate, nici un impact asupra mişcării teatrale de la noi. Poate că i s-a părut potrivit să contrabalanseze cealaltă alegere a sa pentru întoarcerea pe scena românească după 15 ani lungi - Pescăruşul. Poate, poate, poate...

Ca simplu spectator, care a urmărit spectacolul cu o compasiune crescândă pentru excelenţii actori implicaţi, ştiu numai că nu a fost vorba despre o motivaţie profundă, personală, aşa cum textele acestei autoare - care pune bucăţi din ea însăşi în cuvintele scrise - le cer regizorilor pentru ca spectacolele rezultate să ajungă cu adevărat la public. Şi ce poate fi mai trist decât o încercare de purificare fără efect purificator?

Mai multe despre Sarah Kane, autoarea numită "acest Jimi Hendrix al teatrului britanic" spun articolele semnate în The Guardian de cineva care a cunoscut-o: dramaturgul Mark Ravenhill, cu care ea a împărţit "faima" de "erou al noii brutalităţi".

Au fost numiţi "New Brutalists, the School of Smack and Sodomy, In-Yer-Face Theatre". Mark Ravenhill îşi aminteşte: "They're calling us «the Blut und Sperma school» in a German newspaper", Sarah told me one day. "What does that mean?", I asked. "Figure it out", she said with a smile.


Citeşte două articole despre Sarah Kane în The Guardian:
'Suicide art? She's better than that'
The beauty of brutality.

---