Cui îi e frică de Andrei Şerban - Purificare

Piesa Purificare continuă să stîrnească reacţii pro şi contra printre oamenii de teatru.

În plină desfăşurare a serilor de Reenactment Teatrul Luni la ICR din New York, aflu despre ce se petrece cu Purificare, de Sarah Kane (spectacolul lui Andrei Şerban la Bucureşti). Preţul biletelor (absurd de mare), reacţii critice, reacţii ale tinerilor artişti.

Am avut norocul să văd acest spectacol pe caseta video şi bulversarea pe care o naşte nu mă surprinde. E un spectacol care marchează o ruptură estetică de ceea ce o întreagă generaţie de actori, de regizori şi de oameni ai scenei din România ar fi trebuit, cred, să se desprindă de mai multă vreme.

Cînd, în anii '90, Şerban punea la TNB Trilogia, era pentru ca, în acel moment precis al istoriei noastre, aveam nevoie să ne reacordăm cu domeniul sensibilităţii europene pe care sovietizarea şi ideologizarea noastră culturală de cîteva decenii ni-l furase. Trilogia (lumea trecută) era despre promisiunea de a avea încă acces la sublim, aşa cum ieşeam noi din comunism, ca nişte fiinţe cu emoţii aneantizate, cu pulsiuni subterane şi cu sentimentul acut, dar persistent, al eşecului intim.

Purificare, pus în scenă în prag de aderare la Europa economică, e un spectacol despre angoasele care ne aşteaptă, despre teribilul risc al rătăcirii printr-o lume ale cărei semne riscăm să nu le înţelegem şi ale cărei cruzimi ar fi mai bine să ne pregătim să le afrontăm. Cine a văzut filmul Sin City ştie că Purificare este un spectacol despre acelaşi lucru: nevoia de supravieţuire cînd zeii ne-au abandonat şi ceea ce ne-a rămas e doar omeneasca şi teribil de fragila noastră nevoie de a mai aparţine undeva, de a uita definitiv drumul către Paradis (astăzi, pierdut).

Văzînd spectacolul de aici, de la această mare distanţă, într-un oraş în care toate artele şi formele estetice dintre cele mai moderne, dar şi dintre cele mai tradiţionale, coexistă şi se recalibrează una pe cealaltă, am ştiut cu precizie că Purificare este o demonstraţie pentru care, estetic vorbind, nici critica, nici "publicul specializat" din România nu sunt încă pregătite. Sună pretenţios, ştiu, dar am convingerea că aşa e.

Dacă am avea, pînă la urmă, inteligenţa de a înţelege în ce măsură gestul artistic pe care îl propune Şerban, de fiecare dată, cu o tenacitate artistică pe care nu o au decît cei foarte mari, este un gest renovator şi necesar al spaţiului nostru spiritual, astăzi sufocat de primitivisme emoţionale, dacă am şti să putem construi în jurul acestei căi pe care el nu încetează să o arate, spaţiul de respiraţie şi de legitimitate necesar, am deveni, în fine, o adevărată ţară europeană. Adică o ţară în care valorile naţionale, capabile de o dimensiune universală, sînt protejate, promovate şi, pînă la urmă, puse la locul lor.

Dar poate că nu o facem din frică. Frică să nu cumva să fim obligaţi pînă la urmă să tranşam, în sfîrşit, diferenţa dintre valoare şi mediocritate în viaţa noastră culturala.

Din fericire, spectacolul lui Şerban a plăcut artiştilor din noile generaţii. Unora ca Ioana Nemeş, artista vizuală care a lansat în martie, la New York, "Monthly evaluations" în galeria ICR şi a spus unui jurnalist, care o întreba unde sînt "tablourile", că ar trebui să recupereze din istoria artelor cîteva capitole, sau lui Edi Gabia, al cărui spectacol de dans "my presence, proof of time" descrie aceeaşi conştiinţă a căderii disperate în abisul fără dragoste al timpurilor moderne ca şi Purificare.

Deci, Purificare a plăcut celor din România cărora nu le e frică. Fiindcă "Frica", nu-i aşa (citez din Ioana), "is a bad, bad advisor...".

(New York, 2006)

---