Dacă dragoste nu e... - Purificare

Sarah Kane a apucat să uimească lumea prin piesele ei brutale, înainte de a-şi pune, prematur, capăt zilelor. Mulţi s-au grăbit să vadă în dramaturgia ei întruparea conceptului de "teatru al cruzimii", elaborat de Antonin Artaud. Discursul acestuia din urmă este, însă, pe cât de expresiv, pe atât de vag, astfel încât multe alte propuneri care mizează în variate moduri pe violenţă i s-ar putea potrivi.

Traducând prin Purificare, titlul original Cleansed, Saviana Stănescu clarifică, ("purifică"), într-o oarecare măsură, sensul piesei. Cuvântul englezesc trimite la un vers celebru al lui William Blake, care cere "să cureţi porţile percepţiei", to cleanse the doors of perception, pentru a simţi lumea mai deplin. Conotaţia metafizic-religioasă a "purificării" lipseşte în cazul "curăţirii". Personajele vor, cu toate, să-şi extindă limitele senzoriale, în vederea unei ipotetice şi ideale contopiri. Grace caută să devină, ea însăşi, la modul concret-fizic, Graham, fratele şi iubitul său sinucis încă din prima scenă şi, în acest scop, îşi mortifică şi modelează corpul. Ea îl asimilează pe Graham aşa cum creştinul îl asimilează pe Cristos, prin azima cuminecăturii. Numele nu sunt întâmplătoare: graţia (divină) împlineşte miracolul transsubstanţierii, transformând pâinea (Graham) în trup.

În paralel, Carl îl iubeşte pe Rod, căruia vrea să i se dăruiască în eternitate. Numele Rod sugerează clar atitudinea activ-agresivă, care ia ce i se oferă cu indiferenţă, fără să ofere nimic, la rândul său, nici măcar o promisiune amăgitoare. Asupra cuplurilor planează ameninţătorul Tinker (cel care bricolează). Nu este foarte clar dacă torturile şi amputările aplicate celor doi bărbaţi gay, sau înjosirile la care îl supune pe "purul" Robin (pasăre a sufletului, pe care-l însoţeşte după moarte) se datorează frustrărilor erotice ale personajului sau, mai curând, fanatismului său de "purificator". Titlul românesc, mai eterat, sugerează a doua variantă, cel original, mai ancorat în corporal, pe prima. Toate cuplurile ajung, până la urmă, la starea extatică dorită, care nu pare a fi alta decât dragostea, în sensul pur romantic al cuvântului. Grace se contopeşte cu Graham, devine una cu el, dincolo de moarte. Există un precedent, de altfel, în literatura engleză: Heathcliff nu concepe, în La răscruce de vânturi, să renunţe la Catherine moartă: îi dezgroapă cadavrul, face dragoste cu el; mai apoi, cei doi, deveniţi entităţi fantomatice, se vor iubi din nou, pe coclauri.

Rod, iniţial un dur, ajunge să-l iubească pe Carl pe măsură ce acesta este estropiat de Tinker, până acolo încât alege să se lase omorât în locul său. Însuşi Tinker, care suferă în cuşca de sticlă, privind-o mesmerizat, fără să o poată atinge, pe femeia care se expune în peep-show, vrea, de fapt să cunoască, şi el, fericirea contopirii în dragoste absolută. Până la urmă, el nu trebuie văzut ca un exterminator, căci, deşi se foloseşte de cele mai crude mijloace, nu face decât - cu sau fără voia lui - să-i aducă pe ceilalţi la împlinirea visată. La fel ca diavolul lui Goethe, el face, până la urmă, bine, dorind să facă rău.

Cruzimile imaginate de Sarah Kane nu le depăşesc pe cele ale lui Shakespeare din Titus Andronicus. Ultimul îşi păstrează, chiar pe culmile tragediei, umorul şi distanţarea. Sarah Kane refuză orice relativizare a suferinţei, riscând să cadă, tocmai prin exacerbarea acesteia, în umor involuntar şi în melodramă. Regia lui Andrei Şerban nu evită, din păcate, această posibilitate.

Soluţiile regizorale respectă ad litteram indicaţiile autoarei. Se taie membre cu fierăstrăul electric, acestea lăsându-se la vedere, şobolani de pâslă invadează scena, se mănâncă de pe jos etc. Unele soluţii regizorale sunt redundante. Când se vorbeşte de flori, apar răsaduri din trape şi se proiectează imagini idilice, din natură. Interactivitatea cu publicul urmează scheme răsuflate, care tulbură concentrarea cu glumiţe. Scenografia Adrianei Grand propune un spaţiu verde (un fel de păşune) pe care plouă des, în fundal şi o sală ca de spital / abator în prosceniu. Inscripţia Dead End este inutilă, mai ales că se dovedeşte, în cele din urmă, că "ieşirea" există. Duşurile laterale nu par, toate, absolut necesare. Unul singur serveşte lui Robin să se spânzure de el. Reuşită este cuşca transparentă din care Tinker urmăreşte peep-show-ul, deoarece sugerează plastic imposibilitatea atingerii.

Câteva dintre rezolvările scenice au aer cunoscut, ceea ce displace. Decuparea membrelor cu drujba a fost văzută în filmul American Psycho. Înjosirea lui Robin şi torturarea lui "ca inchiziţie", par decupate din filmul Salo al lui Pasolini. Pentru proiecţii, nu s-a găsit ceva mai bun decât imagini de pe National Geographic.

Cusururile menţionate sunt din plin compensate de jocul actorilor, de felul în care regizorul i-a ales, i-a mobilizat şi i-a armonizat. Nuditatea pe scenă, şi încă în proximitatea imediată a publicului, implică riscuri: cel mai talentat actor poate eşua dacă nu are un bun control corporal, în "ţinuta" respectivă. Andreea Bibiri şi Cristian Grosu au, amândoi, corpuri stilizate, esenţializate şi, mai ales, compatibile. De aceea, dar nu numai de aceea, interacţiunile lor sunt credibile şi emoţionante. Silvius Iorga, încă student, are corpul unui elf care a urmat cursuri de Yoga. Ramona Dumitrean este, ca apariţie, frumoasă, însă ceva mai convenţională. În cazul celorlalţi, fizicul contează ceva mai puţin. Totuşi, dezvelirea părţii dorsale, uneori prea plină şi flască, stârneşte zâmbete.

Andreea Bibiri are dificila sarcină de a parcurge etapele transformării lui Grace, parcurgând un drum anevoios, nelinear, presărat cu suferinţe. Ea pune cu exactitate accentele, îşi nuanţează cu "graţie" stările, îşi trasează cu fineţe evoluţia. Aceasta nu tinde către o întregire a androginului, în sensul dialogului platonic, ci către o apropriere deplină a fiinţei iubite. Cristian Grosu, la debut, are rigoare şi coerenţă în interpretare, dar rămâne puţin crispat, ceea ce nu pare nepotrivit cu condiţia sa de mort-viu. Ionuţ Caras şi Adrian Cucu, în cuplul gay, realizează o scenă de mare efect în apropierea lor erotică. Partitura nu-i oferă, însă, interpretului lui Rod, posibilitatea de a-şi marca evoluţia de la indiferenţa senzuală la iubirea altruistă. Silvius Iorga îşi etalează flexibilitatea corporală, depăşind, astfel, limitele rolului. Rămâne, pe scenă, o prezenţă pregnantă, ataşantă. Ramona Dumitrean face bine ce face, dar, vrând nevrând, se repetă, ceea ce este un defect al piesei, nu al interpretei. Excelent este Hatházi András, care construieşte, în rolul lui Tinker, un personaj complex, interesant, chiar dacă pătat, în final, de lacrimile melodramei. Până la urmă, toate cruzimile şi suferinţele culminează în melodramă, căci piesa exaltă dragostea absolută, fără de care, nimic nu e...

---

Purificare (Cleansed) de Sarah Kane.
Teatrul Naţional din Cluj.
Data reprezentaţiei: 22 octombrie 2006.
Regia: Andrei Şerban.
Scenografia: Adriana Grand.
Distribuţia: Cristian Grosu (Graham), Hatházi András (Tinker), Ionuţ Caras (Carl), Adrian Cucu (Rod), Andreea Bibiri (Grace), Silvius Iorga (Robin), Ramona Dumitrean (Femeia), Anca Hanu (Copilul).