Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Purificare

Purificare. Teatrul ca experienţă mistică


Teatrul Azi, decembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Spectacolul Purificare este, aşa cum cred că a şi dorit autorul lui, Andrei Şerban, unul care ridică multe întrebări şi te pune pe gânduri. Aş spune, din capul locului, că, deşi mi-e clar că e un spectacol bun, nu m-a impresionat în mod deosebit. Din vina mea, probabil, pentru că nu acesta e tipul de teatru care la care vibrez. Dar încerc să înţeleg gândul regizorului. De ce l-a interesat acest text? În caietul program, Andrei Şerban vorbeşte despre tema androginului, despre purificarea morală şi religioasă. În spectacol, asistăm la nişte experienţe şi trăiri la limită, prezentate violent, aproape naturalist, cu exces de violenţă şi de nuditate (membre tăiate sau adăugate, multă vopsea roşie, sex mai explicit decât îndeobşte) ale unor marginali intelectual, social şi / sau sexual (aici, sigur, e de discutat: cât de marginală e homo- sau transsexualitatea, de exemplu), nişte declasaţi, fiinţe aparte, inadaptaţi care nu-şi găsesc locul în lume, cărora le e greu să trăiască. Că şi ei fac parte din umanitate, că fiecare dintre ei are fărâma lui de dumnezeire, e deja un loc comun. Şi-atunci? Nu cred că Andrei Şerban ni-i propune drept paradigme. Încerc să înţeleg: purificarea, catharsisul urmează unei scufundări totale în abis. Sau, în alt registru, frumuseţea, poezia, lumina - să risc spunând îndumnezeirea, mântuirea? - se ascund (şi) în străfundul celei mai odioase orori. Sunt, acestea, concluzii la care cred că orice spectator poate ajunge, dacă are curiozitate suficientă, dacă e deschis şi trece peste unele momente de teatru mai direct pe care nu toţi îl prizează.

Sigur, pornind de la text, se poate glosa inteligent, erudit şi cu rafinament, aşa cum şi face Ion Vartic într-un foarte frumos eseu din caietul program în care lămureşte semnificaţiile ascunse ale numelor personajelor şi ale unor replici cheie ("Vreau să-ţi văd faţa"), citite prin grila primei epistole pauline către corinteni. La fel de bine ar putea fi invocaţi Musil pentru tema iubirii dintre frate şi soră, sau Lévinas ("Tora e dată în lumina unui chip"). Dar toate acestea spun prea puţin despre spectacolul în sine. Un spectator care vine inocent - dar de ce să vină inocent, nepregătit cultural?, veţi spune - la teatru, are prea puţine şanse să perceapă aceste subtilităţi. Poate ajunge la ele meditând apoi, în linişte, la semnificaţiile a ceea ce a văzut. Cu condiţia, cred, să fi fost atins într-un fel, emoţionat, mişcat, nu doar agresat.

Ce se vede pe scenă e o suită de momente expozitive, care nu mi s-a părut că se leagă într-o poveste, într-o tramă ascendentă, nu-şi găsesc un principiu unificator. Rămân enunţuri, unele dintre ele foarte frumoase (cea în care Graham o învaţă pe Grace să fie bărbat), unele cu rezolvări scenice sau tehnice interesante, dar atât. Sînt şi reluări, lungiri care nu mi s-au părut justificate (scenele de dans erotic la bară). Este, pe de altă parte, o muzică frumoasă, o lumină frumoasă, o scenografie foarte potrivită ideii regizorale (camera de spital-carceră, duşurile prin care curge apa purificatoare, dar de care un personaj se şi spânzură, pajiştea paradisiacă din fundal, pe care se iubeşte, dar se şi ucide etc.). Abundă scenele "tari", la care trebuie să ai stomacul puternic. Dar, iertare, mi s-au părut de acelaşi tip cu scenele, cutremurătoare şi ele, în care nefericiţii de lângă noi îşi exhibă membrele ciuntite. În această ordine de idei, mi se pare cu totul irelevant pentru actul artistic faptul că autoarea a trăit ea însăşi o experienţă limită pe care a dus-o până la capăt.

Pesemne că, dacă nu am resimţit emoţia scontată, artistică, vina îmi aparţine. Iar motivul este, probabil, neîncrederea mea în teatrul ca experienţă mistică, ritual la care iau parte spectatori şi actori într-o deplină comuniune. Când nu doar actorii. Sunt convins că lucrul cu Andrei Şerban este o experienţă existenţială unică pentru actori, fondatoare chiar, pentru unii; e, desigur, un imens câştig pentru ei, ca actori şi ca oameni. Dar eu, spectator, cum intru în ecuaţia asta? Nu pot să uit ce-mi spunea un tânăr (pe-atunci) actor, când repeta la Trilogie: "n-ai idee ce experienţă formidabilă e spectacolul ăsta; păcat că ne deranjează spectatorii". Altfel, desigur, toţi actorii acestui spectacol sunt minunaţi, joacă - nu-mi vine alt cuvânt - cu credinţă, dăruiţi total, trec peste orice fel de inhibiţii, fiecare are cel puţin un moment în care e pus în valoare.

Purificare este un spectacol care trebuie văzut. Nu pentru ceea ce spune, nici pentru că ar inova cumva limbajul teatral, pentru că nu o face. Trebuie văzut pentru că e spectacolul unui regizor foarte bun care a lucrat cu o echipă excelentă. Un regizor care are, cu siguranţă, ceva de spus. Indiferent cât aderă unul sau altul dintre noi la spusa lui. Iar acest spectacol poate prilejui o discuţie foarte utilă - dar nu exaltată, şi nici în transă - despre ce aşteptăm de la teatru.





 Toate articolele despre Purificare


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 Polemicile şi marketingul teatral - capcane şi strategii, Miruna Runcan
 Purificare la Festivalul Internaţional de Teatru de la Santander, 2009, Comunicat de presă
 La teatru ca la eşafod - Purificare, Luiza Vasiliu
 Galerie foto - Purificare, Adriana Grand, Nicu Cherciu
 O dimensiune de poem global - Purificare, Basarab Nicolescu
 Toate articolele despre Purificare


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer