Ce alegem?

Psihologia ne învaţă că felul în care alegem ne defineşte personalitatea. Ce să alegem? Orice, aici intrând şi muzica preferată. Despre muzică şi personalitate va fi vorba în acest articol. Nu vă speriaţi, nu urmează o prelegere.

În România, sfârşitul de an a fost sărbătorit în fel şi chip. Printre altele şi prin două concerte clasice, unul la Filarmonică, altul la Radiodifuziune. În această ordine le voi şi comenta.

Cristian Mandeal a ales un program grav: Concertul în la minor pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms şi Peer Gynt - Suitele nr.1 şi nr.2 de Edvard Grieg. Celor cărora le plac virtuozitatea şi strălucirea sonoră, violonistul Lorenz Năsturică-Herschcowici şi violoncelistul Marin Cazacu li le-au oferit din belşug. Impecabilă din punct de vedere tehnic, impresionantă prin forţa ieşită din comun a sonorităţilor, versiunea lor rămâne totuşi una monocromă. Muzica lui Brahms nu e numai monumentală, aşa cum au prezentat-o cei doi instrumentişti sau cum o văd mai ales comentatorii din spaţiul latin. Ea înglobează o sumedenie de sentimente şi trăiri ce se cuvin nuanţat exprimate. Cum au făcut, de pildă, Itzhak Perlman şi Yo-Yo Ma, împreună cu Orchestra Simfonică din Chicago, dirijată de Daniel Barenboim, într-o înregistrare a aceluiaşi Dublu concert pe care o recomand tuturor celor îndrăgostiţi de Brahms.

Peer Gynt, eroul legendar al lui Ibsen, era rolul preferat de Florin Piersic în tinereţe. Cutezător, nestatornic, prea iubitor de plăceri şi de fală, Peer Gynt are puterea să-şi recunoască, până la urmă, eşecul existenţei lăsând în urma lui o învăţătură amară. Însă Florin Piersic l-a iubit, cu bune şi rele, şi l-a făcut să retrăiască incandescent şi de data asta - acompaniat de muzica romantică a lui Grieg. La cei 70 de ani ai săi, actorul n-a pierdut nimic din vigoarea şi ştiinţa de a-şi exprima sentimentele. Păcat că îi place să vorbească prea mult, altfel nu-mi explic de ce, a doua zi după seara memorabilă de la Ateneu, a ales să povestească ore în şir pe ecranul maculat al postului de televiziune OTV.

La Radio, Ilarion Ionescu-Galaţi a gândit cu totul alt tip de spectacol, unul în genul concertelor populare pe care le susţin periodic orchestrele din Berlin şi Viena în împrejurimile împădurite ale celor două capitale. Plăcerea uşoară, amuzamentul publicului, erau căutate în mod special. Programul alterna cu graţie uverturi (Loewe, Strauss-fiul), melodii din filme ("Un bărbat şi o femeie", "Gladiatorul") sau piese de virtuozitate pentru vioară şi orchestră (solist Florin Ionescu-Galaţi).

Dacă la Ateneu vedeta serii fusese Florin Piersic, la Radio acest rol l-a jucat cu brio Ilarion Ionescu-Galaţi. El poate fi nu numai muzicianul serios dirijând lucrări importante din repertoriul simfonic, ci şi artistul plin de umor şi de dragoste pentru întreaga muzică, indiferent cât de uşurică ar fi ea. Împreună cu membrii Orchestrei Naţionale Radio, s-a distrat arătându-ni-l pe vânătorul care, după mai multe încercări, reuşeşte până la urmă să împuşte o raţă, apoi o altă raţă mai isteaţă, care a învăţat să ocolească toate capcanele, apoi... Să nu credeţi că lua lucrurile uşor, interpretarea acestor piese (16 în total) era precisă şi şlefuită. A cântat puţin şi la vioară, imitându-l pe Willy Boskovski - celebrul violonist şi dirijor de valsuri al Filarmonicii vieneze - şi, de ce nu, în amintirea începuturilor sale ca violonist de elită (a câştigat un concurs Enescu). Dar, mai presus de toate, i-a făcut pe ascultători să participe la joaca muzicală a acestui concert, înveselindu-i ca pe copiii ce-şi primesc darurile de Crăciun.

Dumneavoastră ce aţi fi ales, primul sau al doilea concert? Poate, pe amândouă, ca şi mine? Şi, atunci, cum rămâne cu teoria definirii personalităţii prin ceea ce alegi?