Emoţionanta frumuseţe a perfecţiunii

Când intri prima oară în Museo de Bellas Artes din Valencia, te frapează lipsa tablourilor. În marele hol străjuit de pereţi de sticlă nu e decât o scară impozantă. Urcând, la jumătatea scării se întrevede un tablou, însă doar după ce păşeşti pe ultima treaptă el apare în plină lumină. Aşezat pe un trepied de lemn, cu faţa spre cel ce urcă, se află autoportretul lui Velasquez. Perfecţiunea picturii, şi impresia copleşitoare ce-l cuprinde pe privitor, nu ţin, fireşte, de corectitudinea redării trăsăturilor artistului sevillan, ci de felul în care acest chip îşi dezvăluie viaţa interioară. Îl avem în faţă pe pictorul de curte al lui Filip al IV-lea al Spaniei şi în acelaşi timp pe filozoful şi eruditul Diego Velasquez care-şi retrăieşte succesele şi amărăciunile personale şi ne îndeamnă şi pe noi să ne cercetăm amintirile. Fără nicio extravaganţă picturală, ba chiar cu mijloace sobre, autoportretul vibrează, e al unui om viu şi al unui gânditor, perfecţiunea lui vine dinăuntru.

La fel se întâmplă şi în muzică. Dacă interpretul intuieşte şi îşi asumă sentimentele şi stările sufleteşti care au generat muzica pe care încearcă s-o recreeze, aceasta se încarcă de viaţă. Atunci, ascultătorul e scos din timpul curent şi transportat în prezentul continuu al muzicii - resimţit ca o înălţare. Dar mai întâi e cuprins de o emoţie copleşitoare.

Pianistul Nikolai Demidenko este un asemenea artist. Deşi rus şcolit la Moscova, vine de la Londra, unde trăieşte de 16 ani. Cântă Concertul nr. 3 de Rahmaninov ca pe o confesiune, şi pune în ea atâta pasiune, atâta sensibilitate, şi în acelaşi timp logică şi echilibru, încât îţi dai seama de la primele note - tema suavă cu care se deschide concertul - că asculţi un mare interpret. Până şi publicul de abonaţi, obişnuit să foşnească programele de sală, să tuşească şi să se fâţâie în stânga şi-n dreapta pe scaunele scârţâitoare ale Ateneului, încremeneşte brusc. Nu se mai aude decât muzica şi toată lumea se cufundă în ea. Căci, din fericire, Demidenko are parte de un dirijor - Evan Christ, un tânăr american matematician şi muzician totodată - care-l acompaniază cu aceeaşi fervoare cu care el atinge clapele pianului. Muzica concertului se transformă, a dispărut orice urmă de sentimentalism, Rahmaninov nu mai e compozitorul care scrie mai ales pentru doamnele şi domnii nostalgici, ci un creator profund ce înfăţişează viaţa cu tot ce cuprinde ea bun şi rău. Şi ne poartă spre stări intense şi complexe, pe care unii ascultători le încearcă pentru prima dată.

E inutil să încerc să descriu cum cântă Nikolai Demidenko, pe cine ar interesa? Destul să spun că nicio trăire nu-i este străină, iar mijloacele sale de exprimare par nelimitate. Dacă mai vine în Bucureşti, ori dacă găsiţi un CD de-al lui, nu-l pierdeţi, ascultându-l veţi înţelege ce putere supranaturală au unii artişti.

La pauză m-am gândit să plec, ce mai putea urma după o astfel de interpretare cu care nu te întâlneşti de prea multe ori în sala de concert? Dar trebuia să scriu cronica şi nu puteam s-o închei la jumătate. Ei bine, după Cristian Mandeal, Evan Christ este al doilea dirijor capabil să facă orchestra Filarmonicii "George Enescu" să cânte cât poate ea de bine. Ce determină o orchestră să se transforme dintr-o masă eterogenă de individualităţi într-un instrument unic, suplu, prin intermediul căruia energia creatoare a dirijorului se amplifică, se multiplică, se înfrumuseţează în fiece clipă? În afara charismei, a puterii de concentrare pe care un lider trebuie să le aibă neapărat, contează în cel mai înalt grad competenţa profesională. Orchestra se supune de bunăvoie numai celui ce merită. Simfonia a II-a de Brahms a sunat minunat sub bagheta lui Evan Christ, iar seara de 7 ianuarie va rămâne una dintre cele mai luminoase şi mai împlinite seri de concert din stagiunea aceasta, din cele de până acum şi, probabil, şi din cele ce vor veni de-acum înainte.