Triptic botticellian - Ottorino Respighi

Dintre tablourile lui Sandro Botticelli, cele intitulate Primăvara, Adoraţia magilor şi Naşterea Venerei i-au părut compozitorului italian Ottorino Respighi, cele mai sugestive şi cele mai potrivite pentru a-şi găsi corespondentul sonor. Şi iată, această muzică, compusă în 1927, a putut fi ascultată în ultimul concert din acest an (21 decembrie 2007), susţinut de Orchestra Filarmonicii "George Enescu", aflată sub bagheta lui Sabin Păutza. O versiune plină de dinamism, urmărind corespondenţa dintre sunete şi imagini. Personajele aşternute în culori de tempera pe panou, cu vivacitatea mişcărilor dansante şi coloritul delicat al veşmintelor, puteau fi imaginate astfel, prin intermediul perdelei de sunete, cu arabescuri şi armonii festive.

Dacă în tabloul botticellian Primăvara, privitorul are impresia că spaţiul pictural este o scenă de teatru - pe care evoluează Venus, figura centrală, căreia i se alătură Flora, Zefirul, cele Trei Graţii, Mercur şi Cupidon - în cel muzical, al lui Respighi, armoniile conţinând cvinte paralele (viorile în divisi), ritmica punctată, melodiile ornate cu triluri (amintind Concertul pentru vioară şi orchestră "Primăvara», de Antonio Vivaldi) - toate, aduc sonor pe o scenă imaginară, graţia şi optimismul anotimpului florilor şi ne duc cu gândul la sincretismul artelor (plastică, muzică, teatru, coregrafie). Fantomă a teatrului japonez NO - codurile privesc aici postúrile actorilor, vestimentaţia, cromatica, mimica, pasajele cântate, incantate sau dansate: întoarcerea capului semnalează refuzul, ridicarea mâinii, plânsul, un pas înapoi, tristeţea. Desigur, cultura europeană a uzat de substitute; aplecarea laterală a capului, punerea mâinii în şold, fandarea, gestul binecuvântării). Se adaugă codurile de culoare: roşu pentru tinereţe, alb pentru demnitate, albastru pentru serenitate, din nou simboluri, ce par a se apropia, indiferent de meridian.

În cel de-al doilea tablou, Adoraţia Magilor, spiritul perspectivei face ca oamenii, cu figurile şi atitudinile lor diverse, să-şi focalizeze privirea înspre Fecioara Maria. Sunt descrise în această a doua parte a lucrării lui Respighi, apropierea de sursa sonoră predominantă. Prin solo-uri succesive ale fagotului, oboiului şi flautului se absoarbe liniştea periferică. Fundalul tabloului are o culoare deschisă pentru ca personajele să iasă mai bine în evidenţă. Tot astfel, orchestraţia - combinând timbrul harpei, glockenspiel-ului şi al trianglului, pe un ostinato al corzilor grave - aduce în prim plan cântul solistic al viorii, ca întruchipare a sentimentului de adoraţie. Se află acolo un contrast greu perceptibil între pruncul, aflat în centrul tabloului şi retragerea pe diagonală, în afara axei tabloului a unui rege dăruitor, îngenuncheat, ce face loc privitorului.

În al treilea tablou, Naşterea lui Venus, pictorul Botticelli a zugrăvit mişcările provocate de vânt în cascada de păr a zeiţei Venus. Ea parcă tocmai s-a ivit din valurile mării. Fiorituri ale flautului, suprapuneri sonore ale harpei cu orga fac aluzie la conturul zimţat al scoicii aflate la picioarele Venerei. Melopeea instrumentelor de suflat (flaut şi clarinet), cu acompaniamentul corzilor, al harpei, pe fondul acordic amplu de orgă sugera întretăierea traiectoriei orizontale a zborului celor două personaje din stânga Venerei, cu izvorârea verticală a celei născute dintr-o scoică din mare.

Splendidă interpretarea acestei lucrări de orientare neoclasică a lui Ottorino Respighi, pe care memoria ascultătorilor o stochează, mai mult ca sigur, într-o zonă catalogată ca Favorită.