În memoria unui înger - Concertul de vioară de Alban Berg

Violonistul Sherban Lupu, acompaniat de Orchestra Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Urs Schneider, a interpretat în prima parte a concertului simfonic de la sala Ateneul Român, din seara de 13 decembrie 2007, Concertul pentru vioară şi orchestră de Alban Berg. Frumuseţea acestei muzici constă în armonioasa contopire a sunetelor disonante, prin ştiinţa orchestraţiei şi inspiraţia melodică. Ceea ce violonistul Şerban Lupu a reuşit să transmită prin intermediul sunetului său catifelat, a fost unitatea expresiei celor două părţi ale lucrării, prima portretizând o tânără fată, a doua cutremurând prin drama morţii acestei fiinţe apropiate compozitorului (actriţa Manon Gropius). Mai mult, expresivitatea unor teme compuse de Alban Berg într-o tehnică dodecafonică subtilă, capătă la Şerban Lupu o cantabilitate mistică. El stăpâneşte milimetric zona dintre căluşul şi tastiera viorii, iar trăsătura arcuşului său plămădeşte astfel, culorile cel mai potrivite. În atmosfera Adante-ului, din prima mişcare a concertului, ascultătorul plonjează într-un timp dilatat, unde doar firul sonor discret al viorii soliste îl ghidează către un liman. De la dinamismul dansului popular ländler (din zona Carinthiei austriece), folosit ca material muzical, la sobrietatea statică a unui citat dintr-un coral de Bach (Cantata 60), rafinamentul discursului instrumental urmărea firesc contrastul dramatic. O colaborare sensibilă, în spiritul sensurilor muzicii, între experimentatul dirijor elveţian, ansamblul orchestral şi violonistul solist, a reuşit să alunge strania reticenţă a publicului (prezent în număr destul de redus) în faţa unei muzici foarte complexe.

În partea a doua a serii, Orchestra filarmonicii bucureştene, avându-l la pupitru dirijoral pe acelaşi Urs Schneider, a umplut sala mare a Ateneului de sonorităţile monumentale ale Simfoniei a III-a în re minor de Anton Bruckner. Compartimentul cornilor a excelat mai ales în finalul Scherzo-ului, datorită acurateţei intonării acordurilor perfecte, în nuanţa de pianissimo. Orchestraţia bogată, variaţiunile din secţiunile dezvoltătoare ale finalului simfoniei, tensiunea produsă de suprapunerile corzilor în tremolo cu blocurile sonore ale alămurilor (în special trompetele) şi tunetul timpanului - parcă prevesteau apocalipsa. Prin sobrietatea şi claritatea exprimării intenţiilor muzicale, dirijorul Urs Schneider, ne-a făcut să aderăm la admiraţia lui Bruckner pentru creaţia wagneriană.

Era densitatea unei dâre de muzică într-o seară de decembrie. Părea, zărindu-se, traseul stelelor căzătoare.