Portret componistic Aurel Stroe

Despre generaţia compozitorilor români din a doua jumătate a secolului trecut s-a spus că reprezintă, în lumea muzicii contemporane, o şcoală de compoziţie viguros confirmată. Din acest mare grup s-au detaşat cu deosebire Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Aurel Stroe şi Ştefan Niculescu.

De curând (miercuri, 10 ianuarie 2007), Filarmonica "George Enescu", în colaborare cu Asociaţia culturală Propuls, Editura Muzicală şi Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, a organizat la Ateneul Român un recital omagial alcătuit din lucrări camerale aparţinând compozitorului Aurel Stroe. Din anul 1986, Stroe trăieşte la Mannheim şi predă compoziţia la câteva universităţi occidentale, publică studii de muzicologie în diverse reviste etc. Această activitate complexă a contribuit cu siguranţă la notorietatea carierei sale componistice, care se desfăşoară în marile centre muzicale europene.

Aurel Stroe este considerat unul dintre cei mai importanţi compozitori contemporani. El a conceput teoria muzicii morfogenetice (sprijinindu-se pe teoria catastrofelor a lui Rene Thom), care statuează apariţia unor fisuri, a unor rupturi programate la nivelul ontologic al lucrărilor muzicale. De altfel, Stroe a descoperit o asemenea tendinţă şi la alţi compozitori, de pildă la Şostakovici, ea având o implicaţie filozofică evidentă.

Compozitorul român a împrumutat şi alte idei, din matematică, din logica simbolică, termodinamica lui Ylia Prigogine, istoria ştiinţelor, lingvistică etc. Însă, aşa cum el însuşi declară într-un interviu, "e greu de spus că mă influenţează un sistem sau altul, eu găsesc lucruri în sensibilitatea mea pe care le regăsesc în aceste sisteme şi pe urmă le dezvolt". La fel se întâmplă întotdeauna: creatorii autentici au intuiţii ce depăşesc sfera lor de activitate şi, mai devreme ori mai târziu, le regăsesc conceptualizate în altă parte, ceea ce îi îndeamnă să le preia şi să le dea o viaţă nouă în opera lor.

Recitalul de la Ateneu, deşi a alăturat lucrări din diferite perioade de creaţie, ne-a lăsat să întrevedem unitatea de gândire a compozitorului, care se afirmă in status nascendi chiar în prima Sonată pentru pian compusă în 1955, la absolvirea Conservatorului bucureştean. Aurel Stroe a intitulat-o ulterior "Morfogenetica", însă lucrarea care pune în special problema rupturilor morfogenetice este Sonata a III-a pentru pian "în palimpsest", terminată în 1991. Sonata aduce, printre fisurile ei, rememorări ale unor muzici mai vechi, închipuind un soi de autoportret componistic, "un palimpsest al memoriei" potrivit caracterizării muzicologului Alexandru Leahu. Aceeaşi tehnică e folosită şi în Fantasia quasi una Sonata pentru violoncel şi pian sau în Chorals et comptines pentru saxofon, sextet vocal şi patru tromboni, în care astfel de referiri stilistice revin pentru a contura o sumedenie de portrete închinate unor personalităţi ca Eric Satie, Daniel Kientzy, Ion Negoiţescu şi alţii. În pofida rupturilor programatice, muzica păstrează totuşi o coerenţă interioară foarte clară şi acest lucru e relevabil nu numai la o analiză aprofundată, ci şi la o audiţie atentă.

Dar, fie că sunt lucrări de tinereţe, fie de ultimă oră, Aurel Stroe îşi disimulează procedeele componistice şi lasă muzica să ni se adreseze. Această rară capacitate artistică îl deosebeşte fundamental de mulţi dintre compozitorii contemporani. Muzica lui Stroe e resimţită de oricine o ascultă ca o continuare a marii tradiţii muzicale universale, pe care românul încearcă s-o adâncească fără a se îndepărta nicio clipă de ea. Frumuseţea intrinsecă a muzicii sale rezultă şi din faptul că are în vedere mai cu seamă expresia, înaintea tehnicii. Instrumentele la Stroe cântă, nu caută doar efecte. Ineditul sonorităţilor apare din asocierile ingenioase de timbruri şi din culorile care se nasc, din predilecţia pentru contraste în care pasiunea şi dramatismul alternează fericit cu lirismul cantabil (în sensul propriu al cuvântului), din suprapunerile stilistice inspirat armonizate, din tăietura aparent clasică a frazelor.

La reuşita încântătorului recital de la Ateneu au contribuit o serie de interpreţi de prima mână: renumitul saxofonist Daniel Kientzy, pianistul Mihai Măniceanu (care a dus greul programului, ca să spun aşa), soprana Bianca Manoleanu (în Patru cântece pentru soprană şi pian pe versuri de Tudor Arghezi), violoncelistul Eugen Bogdan Popa şi Ansamblul Propuls condus de dirijorul Alexandru Solonaru.