Cam asta e impresia cu care ieşi de la The Prestige al lui Christopher Nolan - o lungă şi complicată poveste despre rivalitatea a doi iluzionişti de pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea...
Cei doi sînt jucaţi de Hugh Jackman şi Christian Bale, iar duelul lor profesional (care implică porumbei, gloanţe prinse cu mîna şi, mai ales, dispariţii / reapariţii spectaculoase) începe atunci cînd iubita primului este ucisă din greşeală de cel de-al doilea în cursul unui număr de iluzionism. De-a lungul multor ani, rivalitatea lor va atinge cote paroxistice, devenind obsesie şi - în cele din urmă - crimă.
Deşi reconstituirea epocii este impecabil închisă la toţi "nasturii" (imagine, scenografie, costume...), iar amănuntele de culise care dezvăluie ceva (nu prea mult!) din secretele acestei meserii sînt pasionante, Prestigiul lui Nolan avansează ca un număr autosatisfăcut de monotonie senzaţională, fiind - de fapt - mai curînd un fel de joc-concurs de tipul "Ia să vezi acum cu ce o să-ţi iau faţa!". Cei doi vin, de fiecare dată, cu cîte o chestie "şi mai şi" - "mai tare, mai mare, mai de amploare" - cu conştiinciozitatea unor ingineri de la Hollywood ce trudesc să depăşească planul la efecte speciale. Printre ambiţii previzibile şi acrobaţii imprevizibile se strecoară şi un Michael Caine bun-la-toate, ca întotdeauna, şi o Scarlett Johansson care calcă apăsat prin vieţile amîndurora, dar cea mai bună apariţie / dispariţie îi aparţine lui David Bowie - care face un rol excelent în chip de Nikola Tesla, geniul electric din istoria invenţiilor ştiinţifice.
Una peste alta, Prestigiul nu este un film chiar de lepădat, dar povestea nu te implică o clipă dincolo de curiozitatea de a vedea cum doi iluzionişti virtuozi îşi fură reciproc meseria. Dramele familiale sau sentimentale ale unuia şi ale altuia par - prin comparaţie - elemente de recuzită, nereuşind să-i atingă nici pe ei, nici pe spectatori. Iar atunci cînd, spre final, acest care-pe-care se complică într-un mod extravagant şi inutil, simţi acea oboseală pe care ţi-o dau filmele care vor să fie inteligente, dar nu reuşesc decît să fie indigeste: este - într-adevăr - "prea mult"! Or, un "prestigiu" se poate clădi şi cu mai puţin (vezi Memento, al aceluiaşi Nolan).