Prestigiul e un film despre magie şi magicieni, dar, dacă vă închipuiţi că e vreun rest din programul de Sărbători, vă înşelaţi amarnic. Ideea de-aici este că iluzioniştii buni sînt la fel de serioşi - la fel de posedaţi de vocaţia lor - ca practicanţii cei mai serioşi ai oricărei alte arte şi că artiştii, oamenii posedaţi de o vocaţie, nu sînt de felul lor nişte oameni prea drăguţi. Ca să creezi o iluzie nouă şi măreaţă, una pentru care să fii ţinut minte, trebuie să lucrezi la ea nu doar pe scenă, ci oriunde ai fi, 24 de ore din 24, o viaţă întreagă - aşa crede Profesorul (Christian Bale), care mai adaugă, privind în jurul lui cu silă: "E singura cale de a scăpa de toate astea.". El şi rivalul lui, Marele Danton (Hugh Jackman), sînt unul mai absorbit de sine, mai autodevorator şi mai ascuns decît celălalt; sînt oameni care trăiesc din secrete şi minciuni, din manipularea şi subversiunea a ceea ce restul lumii acceptă ca fiind "realitatea", oameni care în esenţă nu merită încrederea şi iubirea nimănui, versiuni extreme ale unui concepţii despre artişti pe care presupun că am putea s-o numim "stereotipă" - dacă atîţia artişti nu s-ar înghesui s-o adeverească.
Realizat de Christopher Nolan şi plasat la Londra (cu o fugă pînă în America), la sfîrşitul epocii victoriene, filmul are un aer greu, închis, otrăvit şi important şi presupun că unii dintre dvs. ar putea să miroasă ceva afectat, arogant şi antipatic în aerul ăsta - în văduvirea deliberată a magiei de dimensiunea ei jubilatoare, în prezumţia unei meniri mai înalte decît aceea de a ne încînta pe noi. Dar eu nu pot să nu respect un divertisment care, în principiu, vizează un public cît mai mare şi totuşi îşi trage seva, cu atîta nesaţ, dintr-un filon de emoţii atît de urîte: pe lîngă faptul că nu sînt genul de magicieni care cresc iepuraşi, Profesorul şi Danton nu se plac deloc. Războiul începe în epoca uceniciei lor, în ziua în care soţia lui Danton moare pe scenă dintr-o greşeală de-a Profesorului, şi, pînă la un punct, filmul e un fel de comedie neagră (prea crîncenă ca să fie într-adevăr de rîs) în care cei doi duşmani se tot infiltrează deghizaţi unul la spectacolele celuilalt, ca să se saboteze. Sînt atît de buni la treaba asta (un sabotaj de-al lui Danton îl costă pe Profesor două degete) încît începi să te întrebi cum vor reuşi să se afirme ca magicieni înainte de a se nenoroci definitiv unul pe celălalt. Şi, într-o seară, Danton e atît de uimit de un nou număr de-al Profesorului, încît uită să-l mai nenorocească. În acel număr, intitulat "Dispariţia şi reapariţia omului", Profesorul intră într-un dulap şi iese aproape instantaneu din alt dulap. Din momentul acela, singurul gînd al lui Danton este să-i fure secretul. În opinia experimentatului său inginer de recuzită (Michael Caine), secretul e banal: o sosie bună. Danton îşi procură cea mai bună sosie posibilă, dar tot nu e perfect; trebuie să existe o altă soluţie. Ceva mai devreme îi văzuserăm pe amîndoi la o expoziţie de invenţii la care marele inventator, vizionar şi (la vremea aceea) renegat Nikola Tesla (David Bowie - nici că se putea casting mai stilat) vorbise despre ultimele lui cercetări în domeniul electricităţii şi condamnase "campania de discreditare" dusă împotriva lui de Thomas Edison: o secvenţă superbă, care pe de-o parte crea o paralelă "la înălţime" la rivalitatea celor doi magicieni şi pe de altă parte mergea drept la esenţa momentului istoric - fuziunea unei capacităţi ancestrale şi încă viguroase de mirare copilărească în faţa fenomenelor "magice" cu un entuziasm de dată recentă, fără precedent, pentru cuceririle ştiinţei. (Merită amintit că din fuziunea asta s-a născut şi cinematograful.)
Filmul e, printre altele, o celebrare a acelui moment, deşi Christopher Nolan nu e un celebrator vesel: ce ne rămîne - mai puternică decît amintirea luminilor modernităţii, revelate prin Tesla - e amintirea magherniţelor victoriene sumbre şi deocheate în care Danton şi Profesorul sînt siliţi să-şi practice arta înainte de a accede la teatrele mari; tot aşa, ce ne rămîne din arta lor e mai ales partea prozaică, de "meserie", cu detalii uneori sordide cum ar fi acela că în scamatoriile de tip "uite păsărica, nu e păsărica" se folosesc două păsărele identice, dintre care una e sacrificată. N-o să vă mai spun decît că detaliul acesta (ca orice alt detaliu din acest film ultraelaborat) e mai important decît pare - e un indiciu - şi că scamatoria narativă care la final ne ia piuitul e de fapt o versiune de mari dimensiuni (şi de mare tupeu) a scamatoriei despre care ni se vorbise tot filmul - "Dispariţia şi reapariţia omului" - şi despre care (culmea tupeului) ni se spusese cum se face. Prestigiul e o asemenea performanţă de iluzionism încît unele dintre misterele sale par, la momentele lor cele mai ameţitoare, să dea direct în Marile Mistere Ale Existenţei. Efectul ăsta de profunzime abisală e, desigur, un simplu efect, echivalentul intelectual al unei iluzii optice (cum era şi în Memento, primul mare succes al lui Nolan), dar iluzia e atît de frumos lucrată (în special variaţiunile la tema dublului, care l-ar fi amuzat pînă şi pe Nabokov), dă atît de bine pe ecran, încît profunzimea autentică ar fi fost de prisos.