Mel Gibson: Apocalypto cum laudae! - Apocalypto

Sălbaticii filmelor moderne au avut, până acum, un rol cel puţin ingrat. Cele câteva line-uri care le erau atribuite în scenariu, se săvârşeau într-o limbă cu neputinţă de identificat. Ei formau o gloată informă, cu tente exotice - al cărei şef şi a sa fiică trebuiau să fie, neapărat, el gras şi mare, ea slabă şi frumoasă - şi erau folosiţi, cel mai adesea, în chip de décor scenic, audio-vizual (din ciclul răcnete şi cromatică). Despre respect faţă de istoria sau specificul tribului cu pricina nici nu se putea discuta.


Pariul cu sine

Filmul lui Mel Gibson sparge toate aceste tipare şi aduce pe marile ecrane o poveste excentrică, fenomenală în simplitatea-i, excelent încadrată regizoral şi cu un scenariu impecabil. Gibson mizează aici pe exotismul poveştii, pe decorurile incredibile şi pe geniul său de creator, căci distribuţia este una de no names de la un capăt la celălalt (ordinea, alfabetică sau nu este neimportantă). Actorul principal, Jaguar Paw (Rudy Youngblood) a mai jucat, în 2005, în Spirit: The Seventh Fire, unde făcea pe războinicul protector. Punct. Dalia Hernandez (Seven, iubitoarea-i soţie) este la prima apariţie pe marile şi micile şi mijlociile şi orice alte mărimi de ecrane vă puteţi imagina, iar restul distribuţiei... de asemenea. Chiar dacă filmul ar fi fost un chix, Mel Gibson tot ar fi meritat aplauze pentru curajul de a sfida legile (ne)scrise ale Hollywood-ului şi de a nu lua în distribuţie nici un star/ă, sau măcar vreo starletă blond-ameţită cu lumina în cădere, care să dea albastru din pleoape şi să-şi expună o bucăţică anatomică apetisant-devoratoare.


Story Of Their Lives

Povestea este, după cum spuneam, una simplă, mergând până departe - filmul pare făcut la riglă, după Creanga de aur, manualul celebrului antropolog James George Frazer, respectând cu stricteţe fazele de trecere ale existenţei tribale - la izvoarele de vărsare ale umanităţii. Aici se nasc, devin conştiente, vieţuiesc, se dau moştenire şi se săvârşesc tabu-urile, legile arhetipale ale societăţii de atunci. Astfel, scenele de vânătoare, scenele din viaţa satului, dragostea, războiul, suferinţa, naşterea şi apariţia lumii noi, toate acestea decurg natural, urmând cursul firesc al unui scenariu vechi, născut în acelaşi timp cu lumea. Acceptarea modernă vine din faptul că filmul este excelent realizat, nu ameninţă cu nimic şi nu se vinde ieftin. Personajele nu caută să demonstreze absolut nimic. Ele sunt şi atât. Nu putem vorbi aici despre actorie la modul spectaculos. Putem vorbi despre dispariţia orgoliului, despre apropierea actorului de poveste, despre comunicare artistică, despre meritul regizorului care predă publicului, cu aceeaşi scrupulozitate şi fazele haioase şi cele sângeroase şi despre frumuseţe.

Departe de intenţia blockbuster-ială, Apocalypto este un film despre o realitate uitată, o metaforă cât se poate de actuală a legilor junglei denumite astăzi sforăitor urbană. Scenografia incredibilă (jungla, oraşul mayaş, câmpurile morţii, satul ciumat, miile de figuranţi machiaţi impecabil, respectând generozităţile istorice - care, în mod normal ar fi înclinat spre un film de imagine) apare în Apocalypto în slujba regizorului. Celebrul James Horner (The New World - 2005, The Legend of Zorro - 2005, Flightplan - 2005, The Forgotten - 2004, Troy - 2004, Windtalkers - 2002, The Perfect Storm - 2000, Titanic - 1997, Jumanji - 1995, Apollo 13 - 1995, Braveheart - 1995, The Name Of The Rose - 1986 etc. şi aste pentru a enumera doar câteva din cele nu mai puţin de 155 de filme, creează, şi de data aceasta, un sound incredibil - salutăm pe această cale pe toţi cei care au un surround system în casă, de la Horner, numai respect - căci sunetul ajunge în sufletele publicului larg prin trei tehnologii DTS/SDDS/Dolby Digital şi este absolut extraordinar. Imaginile susţinute astfel sunt uluitoare, marşul războinicilor prizonieri spre oraş şi fuga lui Labă de jaguar prin junglă (urmărit de războinicii oraşului) fiind - cu câteva mici exagerări -, din punct de vedere al filmării, decupajului şi montajului, o adevărată operă de artă.

Gibson urmează şcoala veche a esteticii cinematografice - gurile rele spun că înclină spre şcoala europeană de film... eu zic că gurile acelea sunt, în fapt, bune - toţi actorii săi fiind frumoşi. Din perspectiva estetică, desigur. Acest aspect este foarte important, mai ales când vine vorba despre filme cu număr imens de actori, cum este acesta. Estetismul gibsonian scoate în evidenţă doar câteva dintre personaje, trecerea dintre cele principale şi cele secundare realizându-se transcendent, fără ruperi de ritm sau vizualitate. Astfel, pe retină se inserează mai multe chipuri, filmul memorându-se vizual cu mult mai multă acurateţe, spre deosebire de filmele americane, unde există maxim două personaje principale, dintre care unul moare la sfârşit.


Detalii tehnice

Gibson dă şi câteva rateuri, normale, aş zice, la un film de o asemenea anvergură. Maya (civilizaţia, nu actriţa) îşi calculaseră calendarul cu multe secole înainte, cu o precizie de minut, aşa că o eclipsă de soare nu putea să surprindă pe nimeni, iar arhitectura clădirilor oraşului şi a ziguratelor sunt rodul a trei perioade istorice diferite, Tikal, El Mirador şi preclasicul metropolis.

Filmul este făcut în limba Yucatek Maya, iar în Patimile lui Hristos s-a vorbit în aramaică. Acestea sunt două fapte artistice, provenind, fără îndoială, dintr-un orgoliu creator. Şi cu asta basta. Comentariile din jurul existenţei artistice a lui Mel Gibson au, după părerea mea, loc la rubrica monden şi, de aceea, nu mi se par deloc utile într-o cronică de film. Drept urmare, în calitate de cronicar, vă recomand fără rezerve Apocalypto. Punct.