Mel Gibson's Apocalyptico

Apocalypto vine după senzaţia / scandalul Patimilor, după o filmare problematică, o amînare de şase luni şi după scandalul / senzaţie cu regizorul, alcoolul şi evreii. Cum, necum, a venit - şi trebuie să mărturisesc că eram pregătit să-l detest, nu cu patimă (sic!), mai degrabă zeflemitor, pentru că îmi pare stupid că un regizor, fie el şi talentat (epitet deloc evident, fie vorba-ntre noi, chiar şi după filmul patru) să pună la cale (încă) un proiect chipurile pompos / spiritual (sfîrşitul civilizaţiei mayaşe, de exemplu) doar pentru a-şi satisface pohtele de atrocităţi, eviscerări, torturi... cu sau fără glazură.

Dar... prejudecăţile nu-s incluse în job description, iară cronicile se scriu după, nu înainte. Deci, vestea bună e că nu l-am detestat defel, ba chiar m-a ţinut - mare lucru la două ore douăzeci. Vestea proastă e că e exact atît de caraghios pe cît mă aşteptam, şi nu din cauza ambiţiei de a filma cu semi-profesionişti sau în dialectul de atunci, ci "datorită" naivităţii regizorului, pe care-l simţi ţopăind de plăcere la gîndul că i-au ieşi paralele nemaivăzute, fie ele politice (sacrificiul nevinovaţilor pentru a "îmbuna" zeii) sau ecologice (vînatul devenit vînător), şi la ideea că cinema-ul său spiritual s-a transformat pe nesimţite într-un film de acţiune, trepidant şi sîngeros. Închipuiţi-vă că Terrence Malick ar fi regizat primul Rambo.