Apocalypto, un film care nu te lasă indiferent

Nu sînt un fan al lui Mel Gibson, ba dimpotrivă, dar cînd am văzut anunţat în programul TV filmul Apocalypto, mi-am dorit să-l văd. Auzisem despre el că e extrem de violent şi că pe mulţi scenele de acolo i-au oripilat. Reclama (chiar dacă negativă - dar, după cum ştim, asta nu contează) era făcută, aşa că m-am aşezat la film, curios să văd despre ce este vorba. Şi am văzut un film care nu m-a dezamăgit.

Pelicula lui Gibson cu Iisus (The Passion of the Christ) mă cam călcase pe nervi: de la scene punctuale, cum ar fi cea în care soldatul roman încearcă pe masa de lemn biciul cu gheare de pisică, pentru a ne arăta nouă, spectatorilor, ce efecte are şi cum o să smulgă carnea de pe condamnat, pînă la viziunea de ansamblu, în care Iisus Christos este transformat într-un alt Greu de ucis hollywoodian. Cu toate acestea, existaseră scene pe care le apreciasem (cea cu hoitul de măgar, după sinuciderea lui Iuda, sau cea cu picătura-Ochiul-lui-Dumnezeu, care cade ca o lacrimă şi se transformă în ploaie) şi îi recunoşteam filmului o anumită forţă narativă. Oricum, e o adevărată realizare să reconstruieşti lumea aceea în aşa amănunt (limba, practicile, torturile etc.). Capacitatea de a reconstrui coerent o lume dispărută o demonstrase şi în Braveheart, în The Passion of the Christ trecuse la next level, dar de data aceasta, în Apocalypto, chiar s-a întrecut pe sine. Dacă despre lumea Noului Testament există destule date scrise (începînd cu Biblia), despre cea a civilizaţiei Maya şi despre triburile care existau în acea perioadă în junglă sînt foarte puţine informaţii şi tot ce putem face este să aproximăm. Ei bine, Mel Gibson a aproximat foarte credibil, foarte coerent, iar lumea creată de el chiar există. Ceea ce nu este puţin lucru.

E adevărat, este o lume violentă, cu decapitări şi ţeste care se rostogolesc din vîrful piramidelor-temple, dar această violenţă se justifică întru totul în economia ei. (Lasă că lumea reală a acelor vremuri şi locuri se pare că a fost încă şi mai crudă decît e înfăţişată în Apocalypto - soldaţii spanioli ajunşi acolo şi apoi misionarii scriau despre canibalism ca despre o practică la ordinea zilei...).

Pe scurt, filmul e o performanţă - performanţa de a coordona armate întregi de figuranţi aborigeni, de a lucra cu actori neprofesionişti, de a face un film vorbit într-o limbă moartă şi, peste toate, de a crea din aceste ingrediente nu o făcătură, ci ceva care să se ţină. Nu mai vorbim de naraţiunea alertă sau de buna manageriere a suspansului, în aşa fel încît filmul să fie urmărit cu sufletul la gură. De ştiinţa de inducere a sentimentului de straniu. Şi, desigur, de cheia din final - sosirea conchistadorilor spanioli -, care aruncă o altă lumină asupra întregii poveşti şi ne lămureşte despre ce lume e vorba (civilizaţia precolumbiană).

Desigur, abordarea este una hollywoodiană şi sînt multe reţete "de succes" în Apocalypto. Dar nu e cazul să punem la colţ orice este hollywoodian şi după reţetă. Filmele din seria Star Wars, de exemplu, sînt schematice şi puerile. Cu toate acestea, George Lucas a reuşit să creeze o lume şi, totodată, să-i convingă pe foarte mulţi de viabilitatea acesteia. Or, e o performanţă să iniţiezi mode de aşa dimensiuni, planetare, şi să produci chiar modificări la nivelul mentalităţilor. Peliculele lui Mel Gibson nu au stîrnit, e adevărat, nebunia creată de Star Wars, dar iată că fiecare film al lui induce dezbateri şi chiar dispute, împarte publicul în pro şi contra. Mel Gibson, ca regizor, poate fi contestat sau aplaudat, în nici un caz nu-ţi este indiferent.

La fel şi filmele lui. Este tot ce-şi poate dori un artist, în lumea în care trăim.