Un primitiv - Apocalypto

Cît de tare e cazul să vă temeţi de reputaţia sîngeroasă a lui Mel Gibson? Hai s-o luăm aşa: dacă, la un film de Gibson, auziţi un personaj spunînd despre alt personaj: "O să-l jupoi şi o să-l pun să se uite la mine cum mă îmbrac în pielea lui", e mai bine să fiţi pregătiţi. În Apocalypto - care recreează marea civilizaţie maya în ultima fază a declinului ei -, inimi sînt smulse din piepturi pentru a îmbuna zeii, ţeste se rostogolesc pe treptele piramidelor în ovaţiile unui public pe lîngă care amatorii de crucificări din Patimile lui Hristos par amatori de operă şi de balet. Aici, o măciucă în cap nu e o măciucă în cap dacă nu face chisăliţă capul respectiv. Dacă e ca un om să fie mîncat de jaguar, păi să fie mîncat de jaguar - începînd cu faţa.

În astfel de momente, nu poţi să nu te întrebi ce-i cu Gibson: de unde-i vine înclinaţia asta spre detalierea stupefiantă a atrocităţii? Din scrupul ştiinţific (acelaşi scrupul care cere ca filmul să fie vorbit în mayaşă, de amerindieni adevăraţi) sau dintr-un interes mai personal şi mai tenebros? Dar, oricît de chestionabilă vi s-ar părea violenţa lui Gibson, un lucru trebuie precizat despre ea: e oricînd preferabilă violenţei cool, ca-n-desenele-animate-dar-cu-oameni, a unui Quentin Tarantino sau Robert Rodriguez. Ce mă plictiseşte la filme ca Sin City sau Kill Bill e uşurinţa infantilă cu care autorii lor - ca şi spectatorii (evident, foarte tineri) cărora li se adresează - separă violenţa de suferinţă, aproape ca şi cînd nici n-ar fi descoperit vreodată conexiunea dintre ele. Pe cînd despre Gibson se poate spune orice, dar nu se poate spune că nu-l interesează suferinţa. Îl interesează situaţiile şi epocile în care umanitatea poate fi găsită la un pas de animalitate - de ceva mai rău, de fapt, pentru că-l interesează şi Răul (în accepţiunea religioasă - cea mai încărcată - a termenului). Îl interesează calvarurile, testele de anduranţă (de fapt, cred că în termenii ăştia vede şi regia de film: junglă, deşert, limbi moarte - condiţii cît mai grele) şi miracolele - învierea, înălţarea - care se pot petrece după ce s-a trecut şi ultima limită. Imaginaţia lui e medievală, deşi limbajul lui e îndatorat filmului de acţiune modern. De-aici problema penultimului său film, Patimile lui Hristos. Nu m-am îndoit nici o clipă de buna credinţă cu care a optat pentru acel tip de reprezentare (felul în care a marketat-o e o cu totul altă discuţie şi cine nu acceptă faptul că, în cinema, angajamentul artistic total poate coexista cu cele mai joase instincte negustoreşti, n-ar trebui să-şi piardă timpul cu filmele), dar filmul tot mi s-a părut respingător, iar problema era elementară: la cinema, dacă vezi un om torturat cu atîta energie, cu atîta atenţie la detaliul de senzaţie, vrei ca omul acela (indiferent dacă-l cheamă Iisus sau Rambo) să dea şi el; dacă asta nu se întîmplă, experienţa nu face decît să te ameţească de cap şi să te încarce negativ - de-aici acuzaţiile de instigare la ură. Şi de-aici vestea bună legată de Apocalypto: cu toată intensitatea şi acurateţea antropologică şi cadenţa lentă, natural-gravă, el este, în esenţă, un simplu film de acţiune. Un tînăr vînător e capturat (laolaltă cu mulţi alţii din satul lui) de nişte războinici aflaţi în căutare de tinere talente care să se evidenţieze în sclavie sau în cadrul sacrificiilor umane de la marile piramide; reuşeşte să scape; e vînat prin junglă; se transformă din vînat în vînător. Atît.

Unora dintre dumneavoastră li se va părea incredibil (în sensul de "aberant") faptul că un film atît de ambiţios poate fi şi atît de simplist: "ideea filmului" e că decadenţa e nasoală (mersi, Mel). Dar vă invit să-l vedeţi pe Gibson drept ceea ce este: nu un intelectual, ci un foarte bun artist primitiv. Nu face greşeala pe care o fac de obicei regizorii sofisticaţi atunci cînd vor să facă filme despre "sălbatici": nu-i abordează solemn, nu-şi transformă personajele pozitive în statui. Încă de la început, cînd un vînător care nu poate face copii se lasă îmbrobodit de prietenii lui să mănînce testicule crude de tapir, Gibson e alături de ei, una cu ei, savurînd gluma. Îşi concepe personajele exclusiv ca prezenţe fizice şi deciziile lui de casting, intuiţiile lui despre ce şi cît poate să exprime un corp sau altul, sînt excepţionale. Uitaţi-vă la cel mai crud dintre războinicii în mîinile cărora cade eroul: are un fel al lui, de neuitat, de a lăsa umerii să-i cadă atunci cînd ticluieşte o nouă grozăvie sau atunci cînd cineva îi strică distracţia şi în ochii lui vezi cum se naşte în chinuri fiecare gînd barbar; ţi se proţăpeşte pe un colţ de memorie, la fel de autoritar ca unul dintre demonii ăia grimasanţi dintr-o pictură medievală. Gibson n-o fi avînd nici ţinută intelectuală, nici rafinament stilistic, nici simţ al măsurii (presupun că, după ce-l baţi pe Iisus două ore, nu te mai inhibă nimic), dar e foarte bun - foarte perspicace şi expresiv - pe tot ce înseamnă instinctualitate (de la problema teritoriului pînă la legăturile dintre taţi şi fii), barbarie, terori şi extaze primare - atît de bun încît te face să te întrebi dacă filmele nu s-au civilizat prea tare, dacă în fond nu sînt ca umbrele pe care le urmăreau sălbaticii pe pereţii grotelor.