Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2007

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Inconsecvenţa românească


ianuarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Încep cu o butadă nu prea reuşită, dar cât se poate de adevărată, din nefericire: românii sunt extrem de consecvenţi în inconsecvenţa lor. Cel puţin în domeniul muzical, de care mă ocup de ceva vreme, nu încape nicio îndoială că aşa se petrec lucrurile. La întrebarea mea de ce nu se străduieşte mai mult pentru a dobândi o notorietate internaţională, un interpret încă tânăr şi foarte talentat mi-a răspuns că a încercat, dar că e destul de dificil, şi atunci preferă "să-şi trăiască viaţa mai omeneşte, decât să fie veşnic sclavul instrumentului său". Dar chiar şi aici, în România, ai putea să cânţi mai bine, cu un minimum de efort, am insistat eu. "La ce bun, dacă se poate şi aşa?", a venit imediat răspunsul lui.

Alţii au un dublu standard interpretativ, ca să nu zic mai rău: se pregătesc conştiincios şi se concentrează atunci când apar pe o scenă din străinătate, iar când concertul are loc în România, indiferent dacă e vorba de Capitală ori de un oraş de provincie, sunt mult mai relaxaţi.

Prin alte părţi, situaţia e complet diferită, orice muzician încearcă să dea ce are el mai bun la fiecare apariţie, în ideea că publicul de oriunde trebuie onorat prin interpretări de calitate. Radio România Muzical transmite în direct sau retransmite adesea concerte din diverse ţări şi ascultându-le te frapează diferenţa dintre această mentalitate profesionistă şi indiferenţa, programatică parcă, cu care îşi tratează instrumentiştii români propriile concerte şi propriul public. La noi, dacă solistul e acompaniat cu atenţie, simfonia va fi neapărat cântată neglijent, sau invers. Nimic nu e perfect de la început până la sfârşit, ar fi plictisitor, nu? Pot să dau câte exemple doriţi; iată doar două dintre cele de săptămâna trecută.

În concertul Orchestrei de Cameră Radio de miercuri 24 ianuarie, dirijat de Alexandru Lăscaie, piesele pentru orchestră (Uvertura operei "Bărbierul din Sevilla" de Gioacchino Rossini, Simfonia în do major de Georges Bizet şi "Tricornul" - Suita I de Manuel de Falla) sunau cu deosebită acurateţe şi expresivitate. Fostul meu coleg, violonist în Orchestra Radio a anilor 60, a rămas în Olanda într-unul din turnee şi bine a făcut. Acolo a studiat dirijatul şi a ajuns colaboratorul permanent al orchestrei din Haga, din 1980 până de curând, în 2004. După 1990 a venit să dirijeze şi în România, mai mult la Iaşi, de fapt. Aşa se face că abia acum l-am văzut dirijând şi am rămas impresionat de seriozitatea cu care a pregătit orchestra. Dacă n-ar fi trăit în Olanda atâţia ani, ar fi rămas la fel de consecvent?

Nu mai departe de acelaşi concert din studioul "Mihail Jora", de care vorbim, am ascultat-o pe tânăra violoncelistă Laura Buruiană, laureată a mai multor concursuri de interpretare naţionale şi internaţionale, cu o activitate susţinută de recitaluri şi concerte în America şi Europa. Vreţi să ştiţi cum a cântat?

Eu am ascultat-o de două ori până în prezent. Prima dată i s-a făcut rău în scenă, a ieşit pentru 10 minute, s-a întors şi a continuat recitalul. Interpretarea slabă de-atunci era, fireşte, scuzabilă datorită stării sale de sănătate precare. De astă dată, părea pe deplin sănătoasă, însă Variaţiunile pe o temă rococo de Ceaikovski au ieşit cel puţin bizar. Frazarea, pentru mine unul, era inexplicabilă: ca regulă de bază, nuanţa creştea la începutul fiecărui motiv şi diminua spre sfârşitul lui, indiferent de faptul că în acest fel unitatea frazei avea de suferit sau că mersul melodic urma alte direcţii. În general, dinamica varia între un forte brutal şi un pianissimo inaudibil. Emisia, de asemenea, balansa între două registre, sunetul fiind fie forţat, fie superficial. Intonaţia, la rândul ei, era adesea dubioasă, iar pasajele tehnice (mai cu seamă în final) grăbite fără nicio justificare şi lipsite de claritate.

Presupun că, din cine ştie ce motive, varianta ascultată nu a reprezentat-o (din nou) pe tânăra violoncelistă, iar la o viitoare întâlnire o vom auzi cântând la nivelul la care s-a impus publicului din străinătate. Dar va fi pentru ultima oară când mai poate fi creditată. În cazul în care critica de faţă va părea cuiva excesiv de severă, nu are decât să asculte înregistrarea concertului şi să se convingă de justeţea spuselor mele. Întreg concertul s-a transmis în direct, fiind inclus în Festivalul "Bucureşti - oraş al muzicii" desfăşurat între 19 şi 26 ianuarie, şi ca atare s-a şi înregistrat.

Vineri, 26 ianuarie, tot în studioul de concerte al Radiodifuziunii Române, violonistul Alexandru Tomescu a fost solistul Orchestrei Naţionale Radio în Concertul nr. 2 de Paganini. Versiunea sa era mai palidă ca de obicei, mai ales în prima parte, acolo unde grija pentru execuţia corectă a pasajelor tehnice a lăsat pe dinafară preocuparea pentru muzicalitatea discursului. Din păcate, nici reuşita tehnică n-a fost la înălţimea cuvenită.

În plus, în discuţie ar putea intra şi o chestiune de principiu pe care, cu siguranţă, o cunoaşte la fel de bine ca şi mine, dar o neglijează (probabil) uneori. E vorba de susţinerea tensiunii expresive în nuanţele mici. Aici nu încape nici un fel de relaxare, dimpotrivă, grija pentru o emisie adecvată trebuie să sporească. Altfel, frazarea devine plată şi îşi pierde interesul. Starea de susţinere a cântului este o condiţie sine qua non pentru ca o interpretare să fie convingătoare (acest principiu, al "stării de susţinere" poate fi extins la toate genurile de interpretare scenică). Aşa s-a şi întâmplat în finalul concertului (supranumit "La Campanella"): redarea şi-a recăpătat nervul şi strălucirea, calităţi ce definesc în primul rând interpretarea lui Alexandru Tomescu.

Odată ce lucrurile au intrat în normal cu solistul, trebuia să intervină altcineva pentru a strica plăcerea ascultătorului, conform modelului "consecvenţa în inconsecvenţă". Iată-i, senini în dezinteresul lor, pe cei doi corni cu rol principal în această parte întrecându-se în bâlbe şi chixuri, până la omisiuni jenante a ceea ce aveau de cântat. Mai rău de-aşa nici că se putea. Oare cei care stabilesc rotaţia la partida de corni nu înţeleg că o asemenea prestaţie nu face de râs doar doi instrumentişti, ci întreaga orchestră?

Multe ar mai fi de spus, acesta este un subiect inepuizabil, însă cred că exemplele de mai sus au reuşit să susţină afirmaţia mea iniţială. De fapt, aş prefera să n-am dreptate şi la viitoarele concerte desfătarea mea estetică (şi a celorlalţi ascultători) să nu fie umbrită de nicio inconsecvenţă (perseverentă) în cântat a interpreţilor. Chiar cu riscul de a nu mai avea prilejul vreunei obiecţii şi cronicile mele să devină fade şi dulcege ca marmelada de gutui, de-atâtea laude.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dan Scurtulescu


Alte articole

 Triptic botticellian - Ottorino Respighi, Marcel Frandeş
 Simfonia jucăriilor de Leopold Mozart, Marcel Frandeş
 În memoria unui înger - Concertul de vioară de Alban Berg, Marcel Frandeş
 Ziua Internaţională a Cântului Coral 2007, Carmen Muşat-Coman
 Domnia păcii - Cantata Hodie de Ralph Vaughan Williams, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer