Astor Piazzolla

Concertul Orchestrei de Cameră Radio de miercuri, 14 februarie 2007, dedicat în întregime lui Astor Piazzolla, îmi dă prilejul de a scrie pe larg despre genialul bandoneonist şi compozitor argentinian, în ideea că cititorii LiterNet vor fi interesaţi de evoluţia lui artistică contradictorie, aspect mai puţin cunoscut publicului larg.

S-a născut la Mar del Plata, din părinţi italieni, şi la 8 ani primeşte cadou primul bandoneon. Acesta este un instrument asemănător acordeonului, cu câteva diferenţe semnificative: e mai puţin înalt, dar burduful se deschide considerabil mai mult pe orizontală şi astfel îi cresc posibilităţile de a obţine un legato ce imită vocea umană; în locul clapelor (pentru mâna dreaptă) are butoane, ceea ce-i conferă un ambitus mai întins şi implicit valenţe expresive suplimentare.

Între 4 şi 15 ani, Astor locuieşte, împreună cu familia, la New-York. În această perioadă de asimilare a jazzului, simte nevoia să se instruiască mai mult şi va lua lecţii cu pianistul ungar Bela Wilda, discipol al lui Rahmaninov, care-l familiarizează cu muzica lui Bach. Însă la întoarcerea la Mar del Plata se îndrăgosteşte iremediabil de tangou şi va pleca în căutarea destinului său artistic la Buenos Aires, la vârsta de numai 17 ani. Aici intră în orchestra lui Anibal Troilo, bandeoneonist de notorietate, pe care Astor Piazzolla îl va recunoaşte ca pe unul dintre maeştrii săi.

În 1941 revine la dorinţa de a dobândi o cunoaştere mai temeinică a muzicii culte şi, la recomandarea marelui pianist Arthur Rubinstein, va deveni elevul lui Alberto Ginastera. Continuând să-i studieze pe marii compozitori ai secolului XX - Bartok, Stravinski şi Ravel -, ia totodată lecţii de dirijat cu Herman Scherchen, celebru dirijor şi teoretician. Instruirea la cel mai înalt nivel îl îndepărtează cumva de multiubitul tangou din primii ani ai tinereţii.

Survine o perioadă incertă în viaţa sa, în care aproape că se hotărâse să treacă definitiv de partea muzicii savante. Acum compune piesa pe care am ascultat-o în deschiderea concertului de miercuri, Sinfonietta, o lucrare ambiguă ca gen, nici tangou nici muzică tradiţională clasică. Audiţia Sinfoniettei îi facilitează însă obţinerea unei burse de 18 luni la Paris, la clasa celei mai renumite profesoare europene din acea vreme, Nadia Boulanger. Noroc cu această inteligentă maestră, care ascultându-l cântând un tangou propriu, "Triunfal", îi declară tranşant: "Astor, lucrările tale erudite sunt bine scrise, dar aici se află adevăratul Piazzolla, nu-l abandona niciodată".

A doua întoarcere în Argentina, de astă dată din Europa, e decisivă pentru cariera sa de compozitor şi interpret - aşa cum a fost ea cunoscută îndeobşte. Piazzolla încearcă de la bun început, şi până la urmă va reuşi, să insufle o sevă nouă şi să imprime un nou avânt tangoului argentinian, folosindu-se de resursele vaste ale muzicii savante. Iată cum îl caracterizează unul din colaboratorii lui apropiaţi, poetul Horacio Ferrer: "Peste puterea de muncă şi talentul enorm pe care-l avea, Astor a izbutit să obţină renovarea pe care şi-o propusese graţie altor două virtuţi. Prima, formaţia sa muzicală completă. Şi cealaltă - pentru mine cea mai importantă -, fenomenala sa cunoaştere a tangoului. El a avut acea pasiune ce i-a permis să depăşească ceea ce a iubit, sintetizând şi transformând tangoul în ceva nou, înfăptuind minunea renovării acestuia. Dar niciodată n-a dispreţuit ce-a fost bun din ce exista înaintea lui".

Colaborarea cu Horacio Ferrer începuse în 1969, pe versurile lui compunând Piazzolla "Balada para un loco", primul său succes cu adevărat popular. În 1970 vor scrie împreună oratoriul "El Pueblo Joven", pe care Orchestra de Cameră ni l-a oferit într-o primă transcriere completă după manuscrisul lui Astor Piazzolla, realizată de Roberto Salvalaio, dirijorul concertului. Oratoriul are un mesaj mesianic: din vechiul popor argentinian se va naşte unul nou, tânăr, schimbând soarta întregii Americi. Dacă, literar vorbind, oratoriul prezintă o anumită continuitate dramatică, din punct de vedere muzical părţile componente nu se leagă între ele, nu se justifică una pe alta aşa cum ar fi normal, rămân disparate. După părerea mea, nu e una dintre cele mai izbutite lucrări ale compozitorului argentinian.

Din cele cu adevărat celebre, am ascultat, în concertul de miercuri, două: "Decarissimo" şi "Tres tangos" (1963), ultima cântată în primă audiţie sub bagheta marelui dirijor Paul Klecki (invitat şi la Bucureşti, într-un memorabil concert cu Simfonia III-a de Beethoven, la pupitrul Orchestrei Radio). În concertul Orchestrei de Cameră întreg programul (la piesele deja amintite s-au adăugat încă trei: "Păsările pierdute", "Ave Maria" şi "Chiquilin de Bachin") s-a bucurat de o excelentă interpretare, atât din partea invitaţilor (dirijorul Roberto Salvalaio, soprana Diana Travellato, bandoneonistul Peter Soave, recitatorul Tullio Cardona), cât şi a orchestrei.

Opera lui Piazzolla cunoaşte la ora actuală o largă răspândire în lume. Ea a fost preluată de artişti celebri, precum violonistul Gidon Kremer, violoncelistul Yo-Yo-Ma, pianistul Emanuel Ax etc. şi de numeroase orchestre de cameră sau simfonice. Arta compozitorului argentinian este absolut unică, nu seamănă cu nicio alta dinaintea ei ori după ea. Folosind muzica clasică, jazzul şi diverse explorări timbrale, Astor Piazzolla realizează o sinteză muzicală în care vechiul tangou capătă o haină nouă, ce pare a nu se învechi.

Din cauza disputelor în jurul dilemei dacă muzica sa e tangou sau nu, Piazzolla a fost obligat, la un moment dat, s-o numească "muzica contemporană a oraşului Buenos Aires". Şi totuşi, obişnuia să spună: "Am speranţa că opera mea se va cânta şi în 2020 şi, de asemenea, în anul 3000". Probabil că aşa va fi!