Boulevard Renault 12 / Dacia mea 1300

La Institutul Francez din Bucureşti a avut loc miercuri 21 februarie 2006 vernisajul expoziţiei Boulevard Renault 12 a artistului vizual Vlad Nanca. Acest eveniment face parte din ciclul de expoziţii realizate în cadrul proiectului In Situ ce constă în realizarea unui ciclu de intervenţii artistice specifice locului de expunere menite să însufleţească, pe tot parcursul anului, Holul Mare al Institutului. Curator: Dan Popescu, H'art Gallery

"Una dintre funcţiile importante ale artei este arhivarea unui anumit context social. Arta a fost la începuturi şi continuă să fie memoria tribului, şi este răspunsul individului în faţa finitudinii. În fond, fiecare act cultural are în subtext o speranţă de nemurire. Mai mult chiar, în artele vizuale cred că există şi o competiţie în care artiştii vânează realitatea. Mai precis, artistul contemporan se comportă ca un pescar într-o baltă în care peştii sunt obiectele realităţii. Fiecare încearcă să-şi adjudece un areal din această "baltă". Astfel, dacă reuşeşte, acel obiect devine simbolic "al lui".

În contextul românesc putem vorbi de Iosif Kiraly ca deţinător al fragmentarii imaginilor urbane din perioadă "tranziţiei", Horia Bernea are "coloanele" aşa-zis tradiţionale, Gorzo a pus sechestru pe "babe" şi "sexul din basme", iar Vlad Nanca şi-a adjudecat "Dacia 1300".

În expoziţia de la Institutul Francez, Nanca propune o investigaţie vizuală ce are o triplă miză: să arate cum o formă vizuală "franceză" (Renault 12) nu şi-a trăit potenţialitatea simbolică în Franţa, ci mai degrabă în România. Dacia 1300 a fost "maşină egalitaristă", o putea avea oricine, şi avea faima că, deşi nu era prea performantă, putea fi reparată cu o simplă sârmă. Dacia a fost pentru România ceea ce Trabantul a fost pentru R.D.Germană. Dacia 1300 a fost întâi un remix simbolic pe filieră francofonă, a devenit mai apoi imaginea României şi, în ultima vreme, aparţine lui Vlad Nanca."

(fragment din comunicatul de presă al expoziţiei)

Am început cu un citat al lui Yoko Ono, citat pus într-o proastă operă a lui Havadtoy, prezentată într-o expoziţie de la Festivalul Dakino. Creaţie de om singur sub duş. Atunci am avut prima bănuială asupra scopului mâncării de la un vernisaj. Pentru a cere scuze într-un fel, celor care au venit să privească, pentru a-i îndatora pe cei prezenţi şi a înăbuşi criticile.

Cine sunt eu? Ce caut eu?

Sunt unul dintre vizitatori şi caut o creaţie care să mă ajute să mă sustrag realităţii cât mai complet. Când aud de o expoziţie, de o manifestare culturală, tresar. Se spune că suntem mulţi şi neştiutori. O mulţime uşor de învârtit. Nu am auzit de atacuri de panică sau scandaluri la vreun vernisaj. Vreun protest pentru timpul pierdut şi ochii răniţi.

Urmărit de pasiunea mea, am auzit că "Dacia 1300 nu mai e brand de ţară". Un titlu care marca deschiderea unei expoziţii, ce reunea în mod excepţional o temă care mă interesează personal şi un artist pe care-l apreciam. Deci posibilitate a unei satisfacţii maxime.

Din păcate la Nancă nu am mai prins mâncare şi poate e şi frustrarea cauzată de gelul meu de duş Camay pentru femei, dar trebuia să îi spun că expoziţia lui "Dacia 1300" nu m-a înălţat deloc. Nici măcar nu m-a mişcat. M-am dus şi l-am întrebat:
- Sunt doar doisprezece fotografii..
- Unsprezece! a replicat.

Am apreciat impertinenţa, totuşi am continuat:
- Deci ai pus unsprezece fotografii, o înregistrare video şi prelata asta de maşină, umplută cu ceva. E puţin, nu crezi?!
- Nu contează cantitatea, ci valoarea unei expoziţii.
- Eu cred că nu ai exploatat destul subiectul.
- Dacă vrei vino la mine la atelier. Mai am acolo nişte lucrări.

Eram în sevraj recunosc. Voyeur prin şi pentru excelenţă nu mai fusesem la un act de cultură în ultima vreme. Faima şi stencilurile inspirate mă aduseseră la concluzia că expoziţia artistului va fi ceva inedit. Dar e lucru ştiut: chestiile "hard" se ţin în portbagaj. Nu ieşi cu ele pe stradă, că te prind şi iei ani grei.

Ar trebui să dau un răspuns, o viziune proprie, actului ratat căruia îi văd un singur efect de catharsis: încurajarea altor artişti de a se exprima, de a crea ceva mai bun. Spre exemplu:
Lângă Dacia de la intrare, artistul:
- M-ai purtat la prima întâlnire. M-ai ridicat de jos, din mulţimea pietonilor. Acum te rog, spune ceva!
Voce:
- Eu sunt Dacia 1300. Să nu ai alte maşini şi să nu te plimbi cu ele!
Înăuntru o proiecţie cu prima reclamă la Dacia 1300.
Şoferi bătrâni povestind câte o întâmplare, pe rând, la microfon, despre maşina care i-a purtat atâta timp. După ce termină, fiecare e rugat de o tânără din public:
- Te rog, plimbă-mă şi pe mine cu această maşină uluitoare!

După ce se sfârşesc expunerile, artistul întreabă invitaţii:
- Cine ştie ce înseamnă un jigleor să ridice mâna, vă rog! Sunteţi invitaţi să serviţi ceva, alături. Pentru cei care nu ştiu, îmi pare rău.

În opinia mea e o prezentare mult mai bună sau cel puţin la fel de slabă a subiectului propus. Dar poate unde văd eu o campanie hilară de promovare, alţii vor doar să bifeze: Been there, done that, let's move further!

Ei bine vă spun vouă: Dacia 1300 e încă pe străzi!

(Marius Avram)