Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

O expoziţie halucinantă - David Lynch


Man.In.Fest, martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
2 martie 2007, ora 21.
Fundaţia Cartier, Paris


David Lynch se (re)prezintă ca parte integrată a expoziţiei The air is on fire, creînd/improvizînd o muzică bizară, aşezat la o staţie de sunet, pe o mică scenă de teatru, replică a celei din Eraserhead-ul din '77 (de la podeaua în pătrăţele alb şi negru până la cortinele grele de catifea roşie). Prezenţa lui (mai bine zis absenţa) este aproape neobservabilă, pentru că, intrînd în mastodontul postmodern de sticlă, plexiglas şi metal (aka Fundaţia Cartier pentru Artă Contemporană) te-ai introdus, deja, într-o altă dimensiune, în continuum-ul de real-halucinaţie-vis imaginat de Lynch în filmele sale. Autorul în centrul operei, construind şi adăugînd în continuare noi straturi de realităţi subiective, noi semnificaţii conceptului iniţial: este acceptat uşor de cei veniţi la inaugurarea expoziţiei. Se mai aude un ah! mais, voila Lynch!, din ce în ce mai rar, însă, o dată ce muzica şi restul ingredientelor te scufundă, la propriu, într-un spaţiu halucinant de straniu.

O astfel de experienţă nu poate fi abordată decât subiectiv. În primul rând, pentru că, efectiv, îţi deconstruieşte toate reperele realităţii obiective. În al doilea rând, pentru că îţi spulberă orice noţiune de timp. Am orbecăit printre draperiile şi avatarele lui Lynch aproape patru ore, într-un spaţiu care, fizic, poate fi parcurs într-o oră şi jumătate maxim. Un spaţiu fizic în care nimic nu este lăsat la întâmplare (doar parcurgerea lui, singura indicaţie dată de Lynch şi şoptită la urechea fiecărui vizitator la intrare fiind: nu exită un traseu stabilit, mergeţi în ce direcţie doriţi); pentru că artistul american (care, aşa, ca o bârfă, nu a terminat regie de film sau de teatru, ci artele plastice) venit cu trei săptămâni înainte de deschiderea oficială, a regizat nu doar instalarea exponatelor, ci şi fiecare colţ, fiecare perete, fiecare tavan, scară a clădirii, inclusiv sălile de baie, unde, lumea, deşi se râdea pe acest subiect, intra rar şi precaut, cu teamă. Imagine that!

The air is on fire este de o complexitate năucitoare: o instalaţie de sunet, culori, diferite texturi, diferite suporturi-picturi, fotografie, film, scenă de teatru, muzică - şi obiecte ready made, toate suprapuse unele peste altele; de unde şi acest efect extraordinar de estrangement (trecerea de la un material la altul este fluidă, nu mai există limite de demarcaţie, iar identitatea devine un concept superfluu) care evadeză operei în sine şi se infiltrează în modul de poziţionare faţă de ea, în percepţia, în corpurile şi în realităţile publicului, oferindu-i o senzaţie perfectă de derealizare şi de depersonalizare. Ca şi cum nu mai ştii unde se termină Lynch şi unde începi tu.

Nucleul conceptului este o intersubiectivitate perversă, teoretizată, deja, de autor în afirmaţii referitoare la arta sa. Crearea unei situaţii în care laşi toate elementele să se manifeste ele însele, în care ideile să apară fără prea multă raţionalizare. Ascultarea vocii personale a fiecărei opere, pe care, dacă o urmezi, te duce în locuri nebănuite. Fără logică, fără raţiune, fără reguli, a privi lumea cu ochi de copil, ca pe un puzzle misterios, care trebuie rezolvat.

Acestea fiind singurele indicii, cred că relatarea unei experienţe în universul vizual şi sonor al lui Lynch poate lua doar forma unui stream of consciousness. Aşa că... încercaţi să walk with me!

Întâi auziţi muzica (creată special pentru eveniment de Barry Adamson, autor al coloanei sonore din The Lost Higway) o partitură monotonă de câteva sunete, care îţi induc o stare de aşteptare în tensiune, intercalate de note puternice grave, cu un ecou de spaţiu subteran. Am coborât, deja, câteva nivele mai jos, în fiinţă, iar corpul meu umblă alandala printre cortine/draperii imense, de catifea roşie, galbenă, verde, albastră. Fiecare pictură este expusă pe draperia ei, în spatele fiecărei cortine este un difuzor pentru muzică, iar eu trebuie să fac câţiva paşi înapoi, ca să pot avea o imagine de ansamblu. Structura exponat-suport este uriaşă, iar camera cu draperii este spaţiul poveştii lui Bob, o figură fantomatică, disproporţionată, care sare dintr-un tablou în altul şi Finds Himself in a World for which He Has No Understanding, Sets Fire to a Tree, Sees Himself Walking Towards a Formidable Abstraction sau Loves Sally until She Is Blue in The Face. Spre final, Bob visează şi eu odată cu el, dar Can Bob Remember Before It's Too Late?

Ultimele patru cortine sunt pentru cele mai recente creaţii ale lui Lynch (datate 2006) cu personaje de mărime umană, îmbrăcate în haine adevărate, un el şi o ea (dezbrăcată, moartă) care îşi vorbesc: do you want to know what I really think? No I can dream, can I? Conceptul tablourilor este atât de pervers (fond de fotografie peste care s-a aplicat vopsea, materiale, haine, sticlă, păr, cu personaje ale căror braţe, cuţite, chiloţi ies ca nişte sculpturi din coordonatele bidimensionale) încât nici nu poţi spune că sugerează straturi multiple de realitate. Poate, dimensiuni onirice, coşmareşti suprapuse, decupate şi lipite după o logică a inconştientului. În acelaşi timp, dintr-un alt unghi mă fixează zeci de ochi artificiali îngropaţi într-o masă ovală, tridimensională de vopsea, plastilină, lut; dinspre ultima draperie, două măşti de commedia dell'arte, deformate, şoptind What the Eye Sees, What the Ear Hears. (un detaliu de precizat, toate titlurile sunt incluse în tablouri, parte din lumea acestora, element explorat şi mai mult în camera de subsol a expoziţiei).

Trec de cortine, cobor mai multe scări şi ajung într-un spaţiu în alb şi negru, unde, pe pereţi, sunt expuse cinci sute de obiecte-tablouri, conţinînd documente, schiţe, note, desene făcute pe cutii de chibrituri, pe şerveţele, pe pagini smulse şi mototolite, pagini de script. Un muzeu (din nou straniu, pentru că, de fapt, de la o anumită distanţă, nu observi decât o linie groasă, albă, trasată continuu, orizontal, pe pereţii negri) al luminii (fiecare exponat are propriul lui mic reflector) şi al întunericului, căci eu şi restul suntem, la propriu, în întuneric. Fiecare interpretează ce vrea. Oricum, mă cam loveşte în stomac când văd fragmente de imagini, sau de replici datate încă din '70 (deci cam din adolescenţă), scrise obsesiv de Lynch pe tot felul de suporturi (am numărat 7 cutii de chibrituri şi vreo 3 şerveţele, pe care desenase, în pix roşu sau albastru, un foc abstract alături de cuvintele Fire, walk with me) şi cînd îmi dau seama că devin, retrospectiv, dar tot voyeur, un martor al procesului său de creaţie.

Voyeurismul, o temă explorată foarte mult în imaginarul său cinematografic, este marca ciclului de fotografii Distorted Nudes din următoarea cameră; fotocolaje prelucrate tehnologic, pornind de la fotografii erotice alb-negru din anii 1940, ale unor corpuri feminine, pe care artistul le amputează, le decapitează, le colorează. Nu lipseşte nici arhetipul feminin al lui Lynch: blonda seducătoare, nudă, misterioasă, cu manichiura şi buzele roşii, al cărei corp este de(s)figurat cu ajutorul fumului de ţigară şi al jocului de lumină-umbre. Nici obsesia sa pentru negru, gri şi oniric, într-o aglomeraţie concentrică de picturi uriaşe, expuse, de data aceasta, pe structuri reci, metalice, în centrul camerei documentare.

Capacitatea de transfigurare şi de autoexprimare a acestei lumi este atît de puternică, încît încep să cred în ea şi nu în Parisul de afară. Cu atât mai mult la final, când, conceptul de bază al instalaţiei-expoziţie, de imersie în atmosferă, de integrare a vizitatorilor într-o altă lume, prinde corp în ultima sală. Intru într-un tablou tridimensional, sau într-un cadru arhetipal de film de Lynch: o cameră construită special, din care nu lipsesc canapelele, veiozele cu picioare lungi, draperiile şi covoarele roşii, obiecte reale de mărime naturală, în culori saturate, pe care poţi să le atingi, pe care poţi să te aşezi şi de unde poţi să modifici, să complici banda sonoră, interactivă, cu ajutorul unor butoane. Apăs şi aud paşii cuiva apropiindu-se, ţipete sau un discurs derulat invers. Mă joc de-a Lynch, apoi mă duc câţiva metri mai încolo, spre micul teatru (Lynch, între timp, a dispărut), şi văd o oră şi ceva de filme experimentale: The Alphabet, Six Men Getting Sick, The Boat, The Darkened Room, The Grandmother, Dumbland.

Nu mai rezist la cele 10 minute de Industrial Soundscape (o imagine şi un sunet repetitiv) şi ies pe la baie, printr-un lung culoar, cu pereţi tapetaţi cu reproducţii ale Chicken Kitului şi ale Fish Kitului (o parodiere a machetelor de ansamblaj ale avioanelor, realizată de Lynch în '70, oferind instrucţiuni şi modele de ansamblare ale unui pui şi ale unui peşte, literalmente făcuţi bucăţi), călcînd în continuare pe covorul roşu. Dar, nimeni nu poate părăsi brusc acest spaţiu, deci, nici eu. Reconectarea la realitatea Parisului se face în grădina din spatele fundaţiei.

Din fericire, nu e nici un the end şi povestea lui The air is on fire continuă cu o serie de concerte de muzică (compozitori şi interpreţi din soundtrackurile filmelor lui David Lynch: Barry Adamson, Julee Cruise, Pluramon) până în mai, la finele expoziţiei. Aşa că, sîc!... o să mă mai duc.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Ozana Budău


Alte articole

 Expoziţiile de arte vizuale ale anului 2007, Marius Chivu
 Europa dintre gratii, Daria Ghiu
 Artiştii sînt îngeri! - Academia de Toamnă Europa Artium , Daria Ghiu
 Anatomia conflictului, Oana Tănase
 Georg Gerster vede istoria de sus, cu geamul deschis, Iulia Blaga
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer