În aşteptarea demontării bradului de fier din Piaţa Unirii şi a dinamitării "Ţepei Eroilor" din Piaţa Revoluţiei, am invitat cîţiva critici, curatori şi galerişti, din Bucureşti şi din ţară, pentru o minimă retrospectivă a celor mai interesante expoziţii de artă plastică/arte vizuale de anul trecut. (M. C.)
Alin Argeşeanu
Suzana Fântânariu - Re(în)semnare 60
La 60 de ani, Suzana Fântânariu a reuşit să evite expoziţia retrospectivă, propusă clasic în spaţii generoase, printr-o structură temporală de evenimente. Imaginată ca un proiect plastic şi literar în unsprezece paşi, retrospectiva ei s-a regăsit într-o succesiune de cinci evenimente plastice petrecute în Timişoara şi în Budapesta. La final, artista a reuşit nu doar să fixeze esenţa opţiunilor sale plastice, dar a transmis două lecţii fundamentale. Cînd ne plîngem de lipsa de vizibilitate publică a fenomenului plastic, nu avem altă soluţie decît insistenţa de a propune valori, acumulînd răbdători fracţiuni de procente ce încă nu se pot sesiza în analize de piaţă. Apoi, că artista poate fi înţeleasă ca "om al Renaşterii" ce se exprimă prin tehnici postmoderne. Aceasta înseamnă că, indiferent de abordarea plastică, viziunea ultimă este că divinul ori demonul ajung în lume prin om. Obiectele folosite în instalaţii ori tehnici mixte sînt definitiv marcate de istoria domestică, sînt îmblînzite prin folosire, impregnate de viaţa ce trece, misterios, din noi către ele.
Matei Bejenaru
Ion Grigorescu la Documenta 12 (Kassel, Germania).
Ion Grigorescu este singurul artist român care trăieşte şi lucrează în România şi care a fost invitat la un eveniment artistic de un asemenea prestigiu. Şi-a început activitatea artistică la începutul anilor '70 prin participarea în diferite expoziţii cu program novator şi, după o perioadă de tăcere în întunecaţii ani '80, a reînceput să producă lucrări şi să expună în anii '90, cînd a cîştigat şi o recunoaştere internaţională. Este poate singurul artist care în anii '70 a dezvoltat o artă intimistă, experimentală, critic-subversivă faţă de sistemul comunist, prin folosirea propriului corp ca obiect al căutărilor sale singulare. Fotografiile, desenele şi filmele sale din acea perioadă au fost realizate fie în spaţiul intim al atelierului său, fie în natură, singurul său "interlocutor" fiind aparatul de fotografiat sau de filmat. Înzestrat cu un rafinat simţ al nuanţelor şi cu o solidă cultură clasică, a creat acţiuni în care explora "corpul oprit", subiect greu de acceptat în societatea românească de atunci. Mirările lui Ion Grigorescu au rămas aceleaşi, chiar dacă timpurile s-au schimbat. El este prototipul artistului cu un proiect de viaţă, al cărui discurs artistic coerent nu este influenţat de aparenţele lumii exterioare.
Daria Ghiu
Spaţiul Public Bucureşti - curatori Marius Babias şi Sabine Hentzsch.
Să foloseşti spaţiul public ca spaţiu expoziţional, să-i provoci pe trecători să devină participanţi activi, să le ispiteşti gîndirea critică, să le arăţi că arta nu trăieşte izolat, muzeificată, nu e ornament, ci e vie şi se împlineşte abia prin noi. O rezoluţie asemenea unei deschideri largi a privirii, timp de şase luni, proiectul a fost demarat pe 20 aprilie, cu o conferinţă în jurul conceptului de artă în spaţiul public, a continuat apoi cu intervenţia media a Anettei Mona Chişa, cu două zile intense de proiecte artistice, 15-16 septembrie, ale artiştilor Dan şi Lia Perjovschi, Nicoleta Esinencu (care a reconstituit timp de o săptămînă traseul zilnic de colectare a fierului vechi de către romi), Daniel Knorr (ale cărui tramvaie "îmbrăcate" în cele patru instituţii de încredere au circulat timp de o lună pe liniile bucureştene), Mircea Cantor ş.a. Pe lîngă acestea, site-ul www.spatiul-public.ro şi inedita colecţie de cărţi de artist a Editurii Idea.
Aurelia Mocanu
Cristian Paraschiv la Galeria Etaj -3.
Aş acorda emblema anului unui efort expoziţional cu totul dramatic, atît ca punere în operă, cît şi ca mesaj şi impact stilistic. Este vorba de a treia expoziţie de reinserare în spaţiul cultural românesc a acestui artist complex, trăitor la Paris din 1986. Pictor, plecat din ambianţa grupului Prolog, Cristian Paraschiv a evoluat prolific, în mijloace, şi autoscopic pînă la disecarea propriului trup, în raport cu durata şi memoria fiinţării. Artist cu exemplare demersuri multimediale (fotografie, film, instalaţionism, carte-obiect, sculptură etc.), Paraschiv a adus, cu minim sprijin logistic instituţional, sute de lucrări de o uimitoare complexitate plastică (dacă e să amintim doar seriile de cercetări în bioartă, însemnînd culturile de ţesuturi, mulajele fragile etc.). A fost o pilduitoare retrospectivă de trei decenii de cercetare şi frămîntare conceptuală în care se întrevede, în filigran, şi proba exilului în conservarea cu dramatism a autenticităţii creatoare. Fără afişe în spaţii publice, deocamdată fără catalog, fără o publicitate binemeritată, expoziţia a fost văzută, după MNAC, la Iaşi şi la Bistriţa.
Dan Popescu
Gorzo - Salve fiat romuli nepos (Muzeul Brukenthal); Mircea Suciu - 89 (Galeria H'art) şi Ion Dumitriu - Diapozitive 1975-1978 (Galeria Posibilă).
Expoziţia lui Gorzo a fost o recontextualizare a expoziţiei de la MNAC din 2006, numai că această instalare a fost mult mai în acord cu spaţiul Muzeului Brukenthal, curatorul Liviana Dan producînd minuni. Profit de ocazie să semnalez faptul că echipa curatorială a consolidat un program excelent de artă contemporană. Totul se petrece sub patronajul muzeului, însă, din cîte aud, directorul muzeului, un funcţionar inept numit "de la centru", nu pare să aprecieze comoara pe care o are în propria curte. 89 de Mircea Suciu a fost un eveniment simplu şi şocant. În spaţiul galeriei se află o singură lucrare: cuplul Ceauşescu în postura devenită iconică: împuşcaţi în acel Crăciun apocaliptic. Ceauşeştii erau recreaţi în mărime naturală, figurile lor erau atent făcute din ceară. Imaginea cu cei doi morţi este mai mult decît un alt moment jenant în istoria noastră, este momentul mediatic de neegalat, care ne-a formatat expectaţiile legate de media şi imaginile mediatice. Atunci ne identificam cu tot ce vedeam la televizor şi, de altfel, audienţa era maximă - visul oricărui media planner. Şi totul s-a terminat cu un snuff-movie prin care ne-am cîştigat libertatea. Ura! Diapozitive 1975-1978 îl recuperează pe Ion Dumitriu în postura inedită de fotograf. E vorba despre documentarea excelentă a vieţii romilor la limita societăţii "multilateral dezvoltate" din anii '70. E o expoziţie de recuperare, caldă şi surprinzătoare, cu un catalog bine alcătuit. În altă ordine de idei, sînt în continuare de părere că "Ţeapa" din Piaţa Revoluţiei trebuie dărîmată de avari-gepizi-cumani-tătari, dacă românii tot ezită s-o culce la pămînt.
Adina Rosetti
Eugenio Percossi - Christmas 07 (Galeria Nouă).
În timp ce se "vernisa" cu surle şi trîmbiţe cel mai mare schelet de brad din Europa, am putut vedea, la o galerie micuţă, dar îndrăzneaţă, un soi de manifest "anti". Cei mai tradiţionalişti şi-ar face cruce scuipînd în sîn, iar copiii probabil ar plînge privind o proiecţie în care decorul perfect idilic al "casei bunicii" pregătite de sărbătoare este deodată cuprins de o vîlvătaie de foc care mistuie totul. "Desigur, este o expoziţie pentru cinici, făcută de un nene cu grave traume din copilărie" - am auzit şoptindu-se. Artistul, un italian care trăieşte şi lucrează la Praga, mi-a povestit, cu cel mai nevinovat şi ştrengăresc zîmbet, că este doar un copil îndărătnic, obsedat de memorie şi de pierderea iluziilor. Iar atît de des pomenitul "spirit al Crăciunului" a devenit, pentru cei mai mulţi dintre noi, un fel de iluzie bine alimentată de reclame, promoţii şi SMS-uri. Expoziţia lui Percossi (cîteva fotografii cu Crăciunul în flăcări, plus două instalaţii video) a rămas cuminte la Galeria Nouă pînă în ianuarie, fără să nască prea mari controverse.
Ştefan Tiron
Dan Perjovschi - Rezistenţă Culturală (Studio Protokoll).
Ca spaţiu non-profit, funcţionînd în trei etape şi locuri diferite, Studio Protokoll din Cluj a chestionat logica şi mecanismul pieţei de artă. Attila Tordai - sprijinit de editurile Koinonia şi IDEA, şi de punkistul american Chase - a demonstrat că nu trebuie să fii tributarul unor fonduri sau al unor interese enorme. Proiectul lui Perjovschi închide cumva acest spaţiu precizînd şi specificînd însă modalităţile prin care poate fi susţinută cultura aflată sub asediu. Decît să te retragi în pustie, mai bine rămîi în miezul problemei. Artistul este unul dintre cei care pot şi trebuie să re-direcţioneze fondurile şi resursele distribuite altfel inegal şi preferenţial. Două exemple sînt afişate pe perete: achitarea notei de plată la telefon a muzeului din Arad de către Dan Perjovschi în 1996 şi donarea unor fonduri pentru un catalog Studio Protokoll care să documenteze continuitatea unei practici culturale. Desenele lui Perjovschi din acest spaţiu au trecut deja printr-o etapă timpurie de ştergere, declanşînd un efort de concentrare din partea privitorului. Rezistenţa este poate şi lupta cu blurring-ul, efectul profitului financiar care atenuează critica socială, economică şi politică, provocînd eroziunea statement-urilor puternice. Ştergerea nu are loc în totalitate niciodată şi rolul artistului acum este să nu permită această eliminare progresivă.