Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2007

O nouă manieră de interpretare sau manierism pur şi simplu?


Actualitatea Muzicală, martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Odată cu redescoperirea şi resuscitarea muzicii baroce, s-a cristalizat şi o nouă manieră de interpretare a ei mult diferită faţă de cea aşa-zisă "clasică", propunându-şi să fie cât mai apropiată de maniera originală. Interpreţii preocupaţi de acest gen muzical (violoniştii Fabio Biondi, Gotfried von der Goltz, Chiara Banchini, clavecinistul Gustav Leonhardt, violonistul şi dirijorul Sigiswald Kuijken, organistul şi dirijorul Ton Koopman ş.a.m.d.) au avut în vedere (în cercetările lor) resursele expresive ale instrumentelor epocii baroce, dar şi caracterul divers al muzicilor respective (de la lucrările lui Charpentier, Lully, Purcell, Vivaldi, J.M. Leclair, Scarlatti şi Corelli, până la sinteza barocului din opera lui Haendel şi Bach).

S-a spus că felul de a cânta al clavecinului (fără posibilitatea legato-ului, cu numai două nuanţe - forte şi piano) a decis caracterul redării instrumentelor de coarde. De asemenea, lipsa vibrato-ului (înlocuit cu triluri, apogiaturi şi mordente) a determinat apariţia unui stil înflorit, cu contraste marcate, cu o ritmică şi o metrică variate, folosite pentru a suplini expresivitatea melodicii.

Stilul baroc de interpretare, prezent în concertele de gen (din ce în ce mai dese) din ultima decadă în viaţa muzicală europeană, a avut o influenţă remarcabilă asupra instrumentiştilor de coarde, în general, şi a violoniştilor în special. Solişti de prim rang, ca Maxim Vengerov sau Victoria Mulova, au început să cânte în acelaşi concert şi pe viori clasice şi pe viori baroce, în funcţie de piesele alese (de exemplu, concertul de Brahms pe un instrument normal, iar o parte dintr-o sonată de Bach, la bis, pe un instrument baroc pregătit dinainte).

Imixtiunea manierei baroce în cea clasico-romantică se poate detecta cu uşurinţă în înregistrările lui Maxim Vengerov realizate la intervale de timp mai mari. Spre edificare, să se compare CD-ul din 1992, cu Concertul nr.1 de Paganini, piese de Waxman şi Saint-Saens, şi apoi cel din 2003 cu concertele de Britten (pentru vioară) şi Walton (pentru violă). Diferenţele vizează o serie completă de parametri, atât tehnici cât şi de natură estetică. De la producerea sunetului prin atacul arcuşului pe corzi (mai prompt şi mai agresiv), la felul în care sunt gândite mijloacele de expresie - crescendo-uri rapide, schimbări dinamice şi agogice frecvente pe un palier mai larg de contraste -, totul s-a modificat de la o înregistrare la alta.

Fireşte, un mare artist precum Vengerov reuşeşte să fie convingător în ambele ipostaze interpretative, mai cu seamă prin sinceritatea de care dă dovadă atunci când îşi asumă o manieră nouă de a cânta. El îşi îmbogăţeşte voluntar mijloacele expresive de redare, fără să se lase copleşit de o modă muzicală, trecătoare ca şi cele din domeniul vestimentaţiei. Ce se întâmplă, însă, cu alţi interpreţi mai puţin siguri pe ei?

Am ascultat în ultima zi a lunii februarie, la Ateneu, Cvartetul Belcea şi mărturisesc că am rămas decepţionat tocmai din motivele expuse mai sus. Pe scurt, pentru transferul nejustificat (după opinia mea) al unor trăsături ale manierei baroce de interpretare în muzica unor compozitori precum clasicul Haydn (în Cvartetul op.77 nr.1) şi Schubert, romanticul pur (în Cvartetul op.161 în sol major).

Sageata Prima acuză: dramatismul exagerat aplicat muzicii celor doi. Haydn este un compozitor echilibrat prin definiţie şi e greu să schimbi drastic această viziune deoarece rişti să nu mai fie recunoscut de către ascultători, cărora le contrazici astfel reprezentările bine întipărite prin audiţiile anterioare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Schubert: exagerând drama, dispar lirismul, luminozitatea, blândeţea şi căldura pe care ne-am obişnuit să le aflăm în muzica sa.

Sageata A doua acuză: registrul contrastelor era prea amplu şi se schimba prea rapid, de la un piano şoptit şi adesea insipid, la un fortissimo agresiv; şi brusc înapoi. De obicei, fraza la clasici sau la romantici e arcuită în semicerc, creşterea nuanţei şi revenirea la intensitatea iniţială se petrece pe un spaţiu relativ întins. În practica membrilor cvartetului Belcea, desfăşurarea muzicii căpăta un aspect excesiv de frământat şi de fragmentat, ca nişte valuri succedându-se necontenit, până la sufocare.

Sageata A treia acuză: preocuparea pentru calitatea sunetului trecea pe planul al doilea (în special la prima violină), sonorităţile se înăspreau şi le lipsea continuitatea. Încântătoarele cantilene schubertiene, tratate în această manieră, deveneau, pe fragmente foarte scurte, fie declamative, fie plate. Ascultătorul, chiar profesionist, se vedea obligat să readucă notele unei fraze la acelaşi nivel sonor şi expresiv pentru a o putea reconstitui.

Sageata A patra acuză: generalizând un mod specific de a cânta, toate lucrările seamănă între ele. Într-adevăr, nimic esenţial nu deosebea muzica celor trei cvartete: Haydn, Britten (Cvartetul nr.3, op.94) şi Schubert. Iar dintre toate, cel aparţinând lui Britten suporta cel mai bine acest "nou fel de a cânta". Pe care, să fiu bine înţeles, nu-l critic dintr-o prejudecată absurdă, cum ar face un meloman închistat în tiparele lui învechite. Vreau doar să atrag atenţia că e nevoie să fie folosit cu parcimonie şi, mai ales, aplicat acolo unde se potriveşte şi nu de-a valma.

Ascultând recitalul Cvartetului Belcea, impresia dominantă era că muzica li se împotriveşte permanent celor patru instrumentişti, obligaţi să lupte cu ea până la epuizare. Nimic nu curgea firesc, elementele de legătură ale construcţiei se vedeau la tot pasul şi de aceea muzica părea artificială. Pentru un ascultător obişnuit cu maniera tradiţională, această interpretare stârnea oricum un disconfort greu de explicat la prima vedere.

Sunt obligat să mă repet: în linii mari, nici recitalul anterior al formaţiei, cel cu cvartete de Bartok, nu se deosebea esenţial, în ceea ce priveşte abordarea stilistică, de cel la care m-am referit - cu lucrări de Haydn şi Schubert. S-a ajuns, cred, la un manierism nedorit şi chiar dacă multora li se va părea exagerată caracterizarea mea, e mai bine ca ea să reprezinte un semnal de alarmă numai pe jumătate justificat, să zicem, decât să asist impasibil cum intră în capcana manierismului muzical o formaţie camerală de mare perspectivă, precum Cvartetul Belcea.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dan Scurtulescu


Alte articole

 Triptic botticellian - Ottorino Respighi, Marcel Frandeş
 Simfonia jucăriilor de Leopold Mozart, Marcel Frandeş
 În memoria unui înger - Concertul de vioară de Alban Berg, Marcel Frandeş
 Ziua Internaţională a Cântului Coral 2007, Carmen Muşat-Coman
 Domnia păcii - Cantata Hodie de Ralph Vaughan Williams, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer