Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2007

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pasiune şi relaxare


martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Primul impuls al bunului simţ ne va îndemna să credem că cele două stări enunţate în titlu nu se pot asocia, fiind perfect antinomice. Dar dacă aveţi puţintică răbdare (vorba lui nenea Iancu), voi încerca să vă conving de contrariu.

În mod normal, pasiunea (exprimată sau nu) creează tensiune, pe când relaxarea tinde spre odihnă - musculară sau / şi nervoasă. În cântul instrumental, caracterizat mai ales prin efort şi emoţie (atunci când se desfăşoară dinaintea unui public), tonusul muscular şi nervos (formând un influx comun) creşte considerabil, până la punctul în care uneori devine o piedică a corectitudinii execuţiei. E nevoie, deci, ca instrumentistul (de fapt, oricine apare pe o scenă) să apeleze la un factor (psihic) capabil să stopeze fluctuaţia ascendentă a tensiunii şi implicit a tonusului. Acesta este relaxarea.

Relaxarea voluntară, urmărită conştient, conservă o tonicitate (muscularo-nervoasă) optimă, adică stabileşte un raport echilibrat între activitate şi repaus, asigurând recuperarea energiei celui ce cântă (în cazul nostru). Dar cine e în stare să preia rolul conducător, permiţând reglarea balansului între tensiune (pasiune) şi relaxare în cântat? Concentrarea, ea poate participa atât la tensiune cât şi la relaxare, instituind un echilibru energetic stabil şi garantând astfel funcţionarea principiului recuperării energiei - cel mai important suport biomecanic al activităţii instrumentale.

Dacă aţi reuşit să ajungeţi până aici cu lectura, vă voi spune cine a fost cel ce mi-a inspirat o introducere atât de tehnică şi (probabil) plictisitoare: David Grimal, invitatul Filarmonicii "George Enescu" în concertele din 8 şi 9 martie, ca solist al Concertului în re minor pentru vioară şi orchestră de Jean Sibelius.

Violonistul francez a studiat cu mai mulţi profesori, aşa cum se obişnuieşte în zilele noastre, dar îl consideră ca mentor al său pe Philippe Hirschorn. E posibil ca renumitul profesor să-l fi învăţat rolul cardinal al concentrării în cântat. Şi încă ceva, la fel de important: să cânte fără contrabărbie. "Contrabărbia" (nu mă înjuraţi, trebuie să dau câteva amănunte şi despre ea) este un obiect metalic ataşat pe spatele viorii pentru ca violonistul s-o poată ţine mai uşor (s-o apuce mai ferm) la gât. Din păcate, contrabărbia afectează sunetul viorii: îl diminuează şi chiar îi modifică timbrul. David Grimal n-o folosea şi din acest motiv sunetul viorii sale Stradivari se auzea în toată splendoarea lui, bărbătesc şi vibrant.

Grimal a interpretat prima parte a Concertului de Sibelius ca pe o baladă cu inflexiuni lirice, într-o manieră asemănătoare cu versiunea înregistrată, cu ani în urmă, de către Eugen Sârbu în Finlanda. Abia în partea secundă a lăsat vioara să-şi arate întreaga-i putere expresivă. Finalul l-a încărcat cu o vitalitate ritmică de care nu l-aş fi crezut în stare pe meditativul şi, mai degrabă, firavul violonist. L-am urmărit cu cel mai mare interes, de la un cap la altul al concertului, şi cu o plăcere rafinată pe care puţini solişti izbutesc s-o ofere ascultătorilor.

Horia Andreescu, s-a descurcat foarte bine în acompaniament. Folosesc intenţionat verbul reflexiv "a se descurca" deoarece David Grimal cânta cu destulă libertate, încercând să păstreze continuitatea fluxului muzical şi, inevitabil, să ignore (pe cât posibil) accentele metrice sau rigidele bare de măsură. Iar în Simfonia a II-a, ">Renana", de Robert Schumann, dirijorul a avut răbdarea să construiască, pe rând, fiecare dintre cele cinci părţi, şi să le confere o tentă poetică, înnobilând caracterul descriptiv al muzicii.

În deschiderea concertului s-a cântat Poemul coregrafic "Chemări" semnat de Irina Odăgescu Ţuţuianu. Compozitoarea tentează în lucrările sale o sinteză între limbajul muzical tradiţional şi cel modern, ceea ce-i permite exprimarea celor mai variate stări afective, după propria-i mărturie. Cred, însă, că strădania de a explicita (în programul de sală) ideile filozofice ce au stat la baza creaţiei sale blochează imaginaţia ascultătorului, obligându-l să adopte o interpretare unică. Ca să nu mai vorbesc de faptul că traducerea în muzică a noţiunilor limbajului discursiv este o imposibilitate. Chiar în cazul unui poem simfonic, ce-şi propune să ilustreze strict un program literar, muzica trece de intenţia iniţială şi deschide căi pentru alte interpretări. Tocmai asta îi şi asigură perenitatea, disponibilitatea de a fi reinterpretată.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Dan Scurtulescu


Alte articole

 Triptic botticellian - Ottorino Respighi, Marcel Frandeş
 Simfonia jucăriilor de Leopold Mozart, Marcel Frandeş
 În memoria unui înger - Concertul de vioară de Alban Berg, Marcel Frandeş
 Ziua Internaţională a Cântului Coral 2007, Carmen Muşat-Coman
 Domnia păcii - Cantata Hodie de Ralph Vaughan Williams, Marcel Frandeş
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer