Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti a repartizat studenţii de la Facultatea instrumentală în trei formaţii orchestrale, dându-le posibilitatea tuturor să capete experienţa cântatului în orchestră, activitate foarte importantă pentru viitorul lor profesional. Din când în când, fiecare ansamblu simfonic susţine un concert la care participă studenţi şi cadre didactice ale universităţii. Cel de miercuri 14 martie a adus la rampă orchestra "Universitaria", solişti fiind violoncelista (încă studentă) Olga Bianca Mănescu (în Concertul în mi minor de Edward Elgar) şi flautistul (asistent universitar) Cătălin Opriţoiu (în Concertul op.283 de Carl Reinecke), iar ca dirijor Alexandru Ganea, îndrumătorul acestei orchestre.
După părerea mea, Olga Mănescu se numără printre cei mai străluciţi studenţi care au frecventat vreodată clasa de violoncel a profesorului Marin Cazacu. Concertul de Elgar i-a pus în valoare sensibilitatea, pasiunea şi verva, tehnica excelentă (ce-i permite nu numai să străbată cu eleganţă pasajele dificile, dar şi să poată folosi o paletă amplă de nuanţe şi culori timbrale), stăpânirea de sine, frazarea inteligentă. Cu alte cuvinte, toate calităţile ce se cer unui solist de anvergură.
Cu atât mai mult m-a frapat faptul că tânăra violoncelistă a dat concurs şi a intrat, acum câteva luni, în orchestra Filarmonicii "George Enescu". A procedat la fel ca violonistul Cosmin Bănică, despre care am mai discutat în cronicile mele. Dacă ar fi să fac o comparaţie, aş spune că aceşti tineri preferă să renunţe la rolul principal dintr-un film ori o piesă de teatru pentru a se pierde în masa figuranţilor. De ce fac asta? Doar ca să aibă siguranţa unui salariu lunar? Le e greu să se lupte pentru un ideal? Sau nici nu-l au? Nu-mi vine să cred că cineva atât de tânăr şi de înzestrat, ca Olga Mănescu, alege varianta comodă a unui viitor anonimat călduţ atunci când a ajuns aproape o vedetă.
Poate că e un fenomen general ce merită studiat, poate că tinerii au adoptat o nouă paradigmă pe care eu n-o mai înţeleg deoarece continui să cred că majoritatea oamenilor îşi doresc să stea mai degrabă ei în lumina reflectoarelor decât să lase locul gol pentru alţii.
Mă întorc la concertul studenţesc pentru a menţiona participarea onorabilă (nu mai mult, însă) a flautistului Cătălin Opriţoiu în Concertul de Reinecke, dar mai cu seamă interpretarea avântată a primei simfonii brahmsiene de către orchestra de tineri condusă cu acribie de către dirijorul-profesor Alexandru Ganea. Pe care l-aş revedea cu plăcere în fruntea oricăreia dintre orchestrele profesioniste bucureştene.
