The Queen nu e o capodoperă, ci un film de foarte bună factură, care merită văzut din mai multe motive. În primul rând pentru felul în care se raportează la evenimentele istoriei recente şi mentalităţilor Marii Britanii - numirea lui Tony Blair în postul de prim-ministru, moartea prinţesei Diana din august 1997 şi momentele derutante de după, când Casa Regală a fost luată prin surprindere şi n-a ştiut ce poziţie să ia faţă de dispariţia prinţesei rebele, plânse de o lume întreagă.
Scenariul e punctul forte al filmului, poate mai mult decât interpretarea ireproşabilă a lui Helen Mirren. Peter Morgan reuşeşte să câştige un pariu dificil, pe muchie, scriind o poveste care ironizează fără să dărâme mentalităţile rigide ale Casei de Windsor, construind un portret până la urmă favorabil reginei Elizabeth, o poveste care asimilează evenimentele dramatice reale cu extrem de multă eleganţă. Gândiţi-vă, de pildă, că suntem scutiţi de a vedea cadavrul prinţesei (sau, mă rog, manechinul) din morga spitalului parizian (aparatul de filmat se opreşte la uşă), filmul arătându-ne-o pe Lady Di numai în imagini de arhivă. Scenaristul şi regizorul ştiu exact cum să echilibreze realitatea cu realitatea contrafăcută (cântărite în doze farmaceutice), ştiu cum să le asambleze într-o materie coerentă, povestea găsindu-şi spaţiile favorabile în care să respire. Iar regina interpretată de Helen Mirren ştie să mobileze aerul din jurul ei, mai ales când nu are replici.
Ca să n-o mai lungesc, The Queen e un film ca monarhia britanică - sobru, volatil dar cu o structură lemnoasă netă în spate, elegant şi cu un umor intrinsec, subtil.