Libertatea / martie 2007
Helen Mirren era actriţa cea mai potrivită pentru a o interpreta pe Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii în filmul The Queen. Nu pentru că a fost înnobilată de aceeaşi regină cu titlul de "dame", ci pentru că este ea însăşi nepoata directă a unui aristocrat - un general rus de pe vremea ultimului ţar.

Mirren este exact opusul unei actriţe precum Marion Cotillard (care joacă rolul lui Edith Piaf în La vie en rose): la fel de profesionistă, dar fără kilogramele de machiaj şi patetismul franţuzoaicei. Este - aşa cum cere şi "fişa postului" de regină - reţinută, echilibrată şi disciplinată. Într-un moment în care s-ar părea că asistăm la un desant de "liga feminină" - pe lîngă Mirren şi Cotillard mai sînt prezente pe ecrane Dame Judi Dench & Cate Blanchett (în Notes on a Scandal) şi Sandra Hüller (în Requiem) -, care declină femeiescul pe toate tonurile (de la sensibilitate, fragilitate, vulnerabilitate la isterie şi înapoi), performanţa lui Mirren este o capodoperă de minimalism: nimic nu sare în evidenţă, dar este evidenţa însăşi că e perfectă! Iar momentul cel mai frumos (şi neaşteptat) al acestui film mai curînd auster (regizat de mereu-versatilul Stephen Frears) este acela în care Elisabeta Windsor rămîne cu 4 X 4-ul ei în pană, la marginea unui lac: atunci are o întîlnire "face to face" cu un cerb - impunător, "regal" el însuşi şi parcă izolat într-o singurătate nu atît semeaţă cît suverană. Este "sufletul-pereche" al celei care se consideră că nu are suflet, fiind o instituţie.

Dincolo de interpretarea de Oscar a lui Mirren, lucrul cel mai bun din The Queen este scenariul inteligent al lui Peter Morgan. El decupează - din istoria unei domnii de peste jumătate de veac - momentul de cotitură: acela în care monarhia britanică e nevoită să se adapteze epocii tabloide. Prilejul este moartea lui Lady Di. Poporul îi cere suveranei "să arate că îi pasă", iar regina e uluită de o cerinţă atît de neprotocolară. Intră atunci în scenă premierul Tony Blair, care-o convinge că vremurile s-au schimbat şi că - oricît de vulgară pretenţia "publicului" - e nevoie de o concesie. Dacă Parisul merita o slujbă religioasă (pe vremea lui Henric al IV-lea), pe vremea Elisabetei a II-a (aproape cinci secole mai tîrziu) trebuie să dai publicului ceea ce vrea: în fond, monarhul e la dispoziţia acestuia, nu? Marea ironie este - fireşte - această trecere a poporului la stadiul de public (de televiziune, de presă tabloidă etc.) asupra căreia scenariul lui Morgan nu se opreşte. Dar înţelegem oricum: pentru a supravieţui ca Instituţie, regina trebuie să împrumute principala armă de seducţie a Lady-ei moarte: "slujba" la televizor! Şi o face - dar decent, fără lacrimă şi fără blabla.

Regia lui Frears imită cumva estetica filmelor de televiziune, iar acesta e un alt pariu cîştigat. În fond, "despre asta" e vorba în acest film: felul în care Istoria a ajuns să se facă la televizor. Trist, dar adevărat.
Regia: Stephen Frears Cu: Helen Mirren, Michael Sheen, James Cromwell

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus