Prinţesa a murit la 40, trăiască regina pînă la 100! - The Queen

Ca să vorbesc pe şleau şi pe înţelesul maselor largi care citesc Academia Caţavencu, în acest film e vorba, ca să fac o comparaţie, despre cum ar fi dacă ar muri Băsescu în timp ce fuge cu maşina de la Golden Blitz, urmărit de paparaţii care vor să îl prindă pupîndu-se cu doamna Udrea. Sau cum ar fi fost dacă ar fi murit Iliescu în '90, de un infarct provocat de problemele cu Piaţa Universităţii.

În film, prinţesa Diana moare, iar cîţiva tovarăşi de drum (regina Angliei, prinţul consort, regina mamă a bătrînă) sînt, evident, nu foarte trişti pentru ce s-a întîmplat. Mai mult, avînd în cap bine înfipt conceptul de "curva dracu' care i-a distrus viaţa lu' bietu' Charles!", nu au chef să vină la înmormîntare, să verse o lacrimă sau să dea o declaraţie de regret. În timpul ăsta, evident, poporul turbează. Din cauza asta mai bun e exemplul cu Băsescu. În '90, pe Iliescu l-ar fi regretat tot FSN-ul, în schimb azi, dacă Băsescu ar da colţu', cred că s-ar destupa şampanii, nu numai la Guvern, dar şi pe la multe ministere şi partide. În timpul ăsta, poporul ar turba, evident.

Dar, totuşi, filmul nu e cine ştie ce. Rolul de regină serioasă pe care îl interpretează Helen Mirren cred că e genul pe care îl putea face şi dacă o sculai din somn. E ca un Mercedes care merge printre blocurile din Ferentari. În schimb, partitura premierului Blair pare scrisă de un propagandist laburist. Blair e simpatic, patriot, bleguţ, binevoitor, schematic. Dacă se mergea pe ideea de comedie şi se băga o actriţă oarecare în locul lui Mirren, ieşea probabil un film unitar, agreabil, de după-amiază. Dar aşa, au băgat-o pe Mirren şi au luat Oscarul. A ieşit un film scindat în două, jumătate corect, jumătate penibil, dar agreabil, de după-amiază.