La cîteva luni după acea dimineaţă superbă, regina se lua în coarne cu poporul ei pe o chestiune de simbolistică. Poporul voia un drapel arborat în bernă la palatul Buckingham, în semn de doliu pentru prinţesa Diana. Regina nici nu voia să audă. Nici măcar la moartea tatălui ei, George al VI-lea, nu se arborase vreun drapel. Drapelul, la palatul Buckingham, însemna altceva: însemna că familia regală se află acolo. Or familia regală (spre nemulţumirea şi mai mare a poporului) nu se afla acolo. Reginei i se cerea nici mai mult nici mai puţin decît o schimbare de simbolistică, or, în calitatea ei de regină - adică de metaforă -, avea dreptul să considere că tot ce ţine de semne şi simboluri intra sub autoritatea ei. Ce nu înţelegea ea la momentul acela era că, sub influenţa Dianei şi a mass-media, paradigma se schimbase; i se cerea s-o jelească pe Diana după modelul Diana: public, spectaculos, melodramatic. Pe cît de decuplată era ea de la starea de spirit a naţiunii, pe atît de branşat era Blair. El (sau, după cum ni se arată aici, secretarul lui de presă) a fost cel care a numit-o pe Diana "prinţesa poporului", cîştigînd instantaneu încrederea acestuia. The Queen - filmul nu scapă elementul de oportunism din comportamentul lui Blair (cum nu-l scapă nici regina însăşi) şi nu exclude posibilitatea unui moment de febră revoluţionară în care tînărul politician să se fi visat în postura de instaurator al republicii. Dar, în film, lucrurile astea sînt contrabalansate permanent de o judecată morală limpede şi de o tot mai bună înţelegere umană a poziţiei dificile în care se află regina. Şi am impresia că Blair iese prea bine. Nu simţul lui moral îl pun eu la îndoială; sînt foarte dispus să cred că acesta a reacţionat la nedreptatea care i se făcea reginei. Dar ieşirea lui monarhistă în faţa întregii echipe din Downing Street tot îmi miroase a filmic, a inventat: e prea clară, prea justă - în viaţa reală rareori se întîmplă ca binele să sune atît de bine, atît de curăţat de paraziţi. De-aceea prefer un scurt dialog între el şi soţia lui, la ei acasă, cînd ea, ca să-l tachineze, îl întreabă dacă interesul lui pentru regină nu e de fapt o chestie legată de maică-sa.
Dialogul acestui film e curajos şi lipsit de inhibiţii, fără a fi nici o clipă pamfletăresc sau grosolan-lezmaiestuos - deşi scenaristul (Peter Morgan) nu rezistă plăcerii de a pune în gura reginei un "Bugger it!" (un fel de "futu-i!" mai aristocratic). Dar chiar şi în momentul acela - un moment în care s-a împotmolit cu maşina şi poartă basma şi botfori - demnitatea lui Helen Mirren rămîne neştirbită; după cum observa scriitorul Martin Amis într-un eseu despre regină, "singurul moment din viaţa ei cînd s-a comportat nedemn în public a fost la propriul ei botez", iar Mirren e una dintre puţinele actriţe contemporane care chiar te pot face să înţelegi ce înseamnă asta. În 1997, regina a trebuit s-o jelească public (în direct) pe Diana. Iată-l din nou pe Amis: "A fost o interpretare extraordinară: a apărut în faţa unei populaţii aproape demente şi i-a dat ce voia, fără a se trăda pe sine. Dintre cele două cuvinte pe care voiau neapărat să le audă, le-a oferit unul («durere»), dar li l-a refuzat pe celălalt («dragoste»). Nu şi-a vîndut integritatea pentru a satisface nevoile emoţionale ale celor mulţi."
Singurul lucru pe care i-l reproşez filmului lui Frears este că nu vrea să intre în aceste nevoi, în ingredientele Dianamaniei. A existat acolo un amestec neplăcut de sentimentalism şi agresivitate (distilat în titluri de ziar precum "Arată-ne că-ţi pasă!"). Autocompătimirea - unul dintre ingredientele succesului mediatic al Dianei - s-a regăsit, amplificată de mii de ori, în durerea admiratorilor ei. Şi autocompătimirea se poate apropia foarte tare de violenţă.