Mai catolici decât papa - Notes on a Scandal

Pe vremea când eram la fel de catolici ca papa, ne ducea mintea să ne bucurăm când peste fiii noştri adolescenţi dădea pleaşca unei iniţieri sexuale sănătoase. Putea fi servitoarea, văduva din vecini, sau vreo internă a casei cu felinar roşu - că o onoare ca aceea de a beneficia de favorurile unei profesoare din liceu, tânără, frumoasă şi rasată pe deasupra, mai rar!

Dar, nu-i aşa, viaţa merge înainte, aşa că-n zilele noastre, nu care cumva să... că Doamne fereşte! Tabloidele-n poartă, justiţia-n sutană, şi ca să le pună capac la toate, nu strică nici o mamă isterică zor-nevoie s-o ia de păr pe mizerabilă, la ea acasă (sau, ca să parafrazăm un alt film conex, "s-o facă ţărancă la ea în curte").

Desigur, când societatea îşi creează (chiar şi din nimicul propriilor prejudecăţi ipocrite) asemenea haznale de gunoi, e inevitabil să apară şi hienele - şi un astfel de specimen este Barbara Covett, admirabil interpretată de Dame Judy Dench în Notes on a Scandal. Individa e pe cât de imposibilă (în principiu), pe atât de credibilă (de fapt). O domnişoară bătrână şi perversă, dezaxată sexual (sugestii de lesbianism refulat - ca să fie totul clar, nu orientarea e problema, ci incapacitatea de a şi-o fi autoacceptat, ducând la acumularea câtorva decenii de tensiuni interioare toxice), complet amorală, cu un instinct vampiric de-a dreptul patologic. Nu exagerăm comparând-o cu un păianjen care toată viaţa aşteaptă să-i pice în plasă muşte fraiere pe care să le devoreze încet şi cu linguriţa - cum dă de înţeles şirul de caiete în care-şi notează cu religiozitate isprăvile, asezonate şi cu fetişurile unor steluţe aurii autocolante. Mai are şi o pisică bătrână, iar când biata vietate e eutanasiată, i se scurtcircuitează sinapsele. Văzând trailerul filmului, m-a dus cu gândul la Lucienne Goldberg, agenta literară de profil psihologic similar care în deceniul trecut a speculat din pură voluptate vicioasă scandalul Lewinsky, amplificându-l şi mai mult. Compoziţia lui Judy Dench, luată la bani mărunţi, confirmă întru totul impresia: da, din nefericire, specia noastră e plină de asemenea paraziţi mintali care trăiesc din exploatarea emoţională a vulnerabilităţilor, angoaselor şi slăbiciunilor altora.

Cum spuneam, Judy Dench îşi construieşte rolul dintr-un repertoriu întreg de mijloace dozate fin şi orchestrate cu maximă măiestrie. Parşiv-seducătoare, dulce-scorpie, capabilă să joace pe câte trei registre simultan, să schiţeze abisuri de cruzime din câte-un colţ de zâmbet, sau labirinturi întregi de viclenie printr-o lucire a ochiului. Nu e un personaj pe care să-l "iubeşti şi urăşti" în acelaşi timp - e o creatură care nu-ţi inspiră decât cea mai viscerală repulsie, şi în acelaşi timp spaima de a fi conştient că, din păcate, poţi fi oricând destul de naiv şi nesocotit pentru a cădea în plasa uneia ca ea. Fiindcă, în fond, toţi suntem oameni - şi nu e om să nu greşească...

Omul care greşeşte aici e tânăra profesoară de desen Sheba Hart, în care Cate Blanchett investeşte nu numai frumuseţea şi atracţia cu care a înzestrat-o Maica Natură în plan vizual, ci şi inteligenţa rafinată a unei actriţe de compoziţie. Ca personaj, Sheba nu e decât una dintre acele fiinţe umane a cărei viaţă a ajuns, printr-o nefericită mixtură de banalitate şi fatalitate, într-un moment de criză: un soţ mult mai bătrân decât ea, un fiu de doisprezece ani suferind de sindromul Down şi o fiică în plin tumult al adolescenţei. Cireaşa pe tort o pune un elev la fel de vampiric şi manipulator, deşi pe alte coordonate, ca Barbara Covett: Steven Connolly (Andrew Simpson), adolescentul de cincisprezece ani ale cărui frustrări, legitime şi proprii vârstei, în fond, se canalizează într-un uluitor instinct al jocului seducţiei. Nici măcar foarte chipeş sau atrăgător fizic, puştiul îşi foloseşte candoarea şi unda de fascinaţie morbidă pentru a specula perfect fisurile din sistemul defensiv al femeii, transformând-o aproape într-o sclavă sexuală - cum am zis, o exploatare similară cu cea din partea bătrânei, dar incidentă pe o altă axă.

Desigur, în jurul acestor personaje gravitează, printr-un sistem de relaţii bine ierarhizat şi coordonat, alte tipuri umane remarcabile: Richard Hart, soţul cumsecade, dar dezarmat (Bill Nighy), cei doi copii cu problemele lor (Juno Temple şi Max Lewis), sau părinţii lui Steven - tatăl, un om simplu, cumsecade şi ineficient, oarecum îngemănat cu Richard (Stephen Kennedy) şi mama, o ţaţă primitivă şi istericoid-scandalagioaică (Drebhle Crotty). Această galerie umană este parcursă de Richard Eyre cu un ochi atent şi pătrunzător, decelând cele mai subtile resorturi ale relaţiilor de dominaţie şi subordonare, de influenţă şi cauzalitate, de tensiuni şi dezvoltări dramatice şi dramaturgice. Fără a fi citit romanul lui Zoe Heller, transpus scenaristic de Patrick Marber, recunosc în viziunea lui Eyre radiografia foarte precisă a unei anumite secţiuni din realitatea omenească: exploatarea sexuală în plan moral, de la amantul profitor, trecând prin voyeusa perversă, pentru a ajunge la fariseismul moralizator al societăţii în ansamblul ei.

E lesne de înţeles, din cele expuse mai sus (iar pe ecran se vede cu ochiul liber) că motorul filmului îl constituie tensiunea extrem de intensă şi dinamică pe care reuşesc s-o creeze între ele Judy Dench şi Cate Blanchett. Regia vădeşte harul destul de rar întâlnit de a şti să se plieze după vibraţia construită la nivel actoricesc, valorificând-o eficient printr-o naraţiune ce urmăreşte mobilitatea personajelor, un decupaj discret insinuant, abil ritmat, şi un montaj ce face să fuzioneze coerent şi firesc planurile narative.

Singura dezamăgire, revendicându-se probabil de la sursa literară, se produce în sfertul final al povestirii, care eşuează în previzibilitate şi didacticism. Rămâne un mister cum şi de ce se sleieşte tocmai momentul culminant, în care Sheba găseşte jurnalul Barbarei şi, descoperindu-i în sfârşit adevărata faţă, se aruncă în mijlocul reporterilor cu caietul în mână - care caiet, salvat cine ştie cum, reapare pe masa din bucătăria babei în secvenţele imediat următoare. Încercând să-mi păstrez echidistanţa, îndrăznesc totuşi să spun că Judy Dench reuşise să creeze un personaj atât de detestabil, încât majoritatea spectatorilor aşteptau, la un prim nivel, un act de justiţie imanentă în final; sau, dacă se opta ca în cazul de faţă pentru soluţia unui rău care rămâne nepedepsit, o asemenea rezolvare necesita articulaţiile abile ale unui fatalism atât de perfid, încât să genereze un sentiment de neputinţă de-a dreptul angoasantă - cum şi sugerează tipul de personaje ca Barbara Covett sau Stephen Connelly. Din păcate, confruntarea explozivă cu presa rămâne nefinalizată, şi tot ceea ce urmează e banal: Sheba e expulzată din învăţământ, condamnată la o sentinţă cu închisoarea sub un an, fără executare, reface punţile cu soţul şi familia, iar Barbara îşi întinde plasa să prindă următoarea victimă - într-o secvenţă finală detaliată chiar prea până-n pânzele albe.

Putem însă trece peste această coborâre a tonusului din ultima parte, pentru a ne hrăni cu morala (deloc moralizatoare, ba chiar dimpotrivă) a restului fabulei, şi cu regalul actoricesc al celor două Doamne. Ba încă, şi poate că acesta e principalul câştig, cu curajul autorilor de a propune, în plin proces de spălare globală a creierilor cu peria "corectitudinii politice" (acum şi de moravuri), o viziune lucidă asupra unei mentalităţi parşive care s-ar simţi cel mai la largul ei într-o lume de eunuci.

22 martie, 2007, h. 01:20-02:34
Bucureşti, România