Antiromanţă - Notes on a Scandal

În rolul unei profesoare pensionabile de la o şcoală de stat din Londra, Judi Dench nu are alura de "doamnă de fier" pe care o arborează cu atîta succes în rolul şefei lui James Bond, "M". Îmbrăcată în culori terne, pare măruntă şi chircită, cu un păr nisipiu, lipsit de viaţă. Dar, oricît de prăpădită ar fi în rest, ochii ei pot să preschimbe în stană de piatră orice golănaş de 15 ani, iar vocea cu care judecă lumea în jurnalul ei e inteligentă, cultivată şi pustiitoare. O femeie singură şi acră, de origine modestă, ea şi-a asumat rolul persoanei fără iluzii care vede lucrurile aşa cum sînt: sistemul de învăţămînt nu e un instrument al reformei sociale (aşa cum pretinde politrucul de director al şcolii), ci o armă de control al mulţimilor; rolul şcolii nu e să permită accesul "prolilor pubescenţi din cartier" la alte paliere sociale, ci să-i mîne în ordine spre platoul unei mediocrităţi noninflamabile. Ce-o face atît de impunătoare ca personaj e faptul că, deşi e clar de la bun început că vederile ei sînt modelate de propriile complexe şi insatisfacţii, nu de puţine ori vede bine. De exemplu, imediat vede ceva inconsistent şi bovaric dincolo de bunele intenţii ale noii profesoare de desen, Sheba (Cate Blanchett) - o femeie la vreo 35 de ani, soţie şi mamă, care trăieşte boem dintr-un buget burghez (e fiica unui profesor eminent) şi care, după ce a renunţat la propriile ambiţii de artistă, şi-a descoperit brusc un interes pentru încurajarea laturii artistice a adolescenţilor defavorizaţi. Interesul ăsta al ei nu e decît "o formă de snobism" (un copil sărac şi talentat fiind "un fel de maimuţă bună de arătat la lume"): cel puţin aşa apare în ochii nemiloşi, dar nu chiar atît de nedrepţi, ai redutabilei ei observatoare.

Pe de altă parte, ochii aceia nu sînt nici pe departe atît de clari cum îşi închipuie posesoarea lor. În scurt timp, micuţa şi bătrîna doamnă, pe numele ei Barbara, ajunge să-şi noteze cu steluţă în jurnal fiecare milimetru de teren cîştigat în efortul de a se apropia de statuara ei colegă. Atunci cînd aceasta o invită la ea acasă, vine gătită, coafată şi cu un buchet de flori, iar atunci cînd tînăra îi face o confesiune, i se pare că aude în ea o chemare; consemnează momentul cu o steluţă extatică, dar fără a uita să sancţioneze predispoziţia exagerată către confesiune caracteristică celor proveniţi din clasele privilegiate. Chiar dacă scrie în jurnalul ei lucruri ca: "Ea e cea pe care am aşteptat-o.", persoana obsedată nu are niciodată prea multă simpatie pentru obiectul obsesiei ei: în Notes on a Scandal, Barbara stă ca o vulturoaică bătrînă, semijumulită, şi aşteaptă ca victima ei să cadă. Ceea ce se şi întîmplă: Barbara o prinde pe Sheba cu un băiat de 15 ani şi, din momentul acela, filmul lui Richard Eyre, adaptat de Patrick Marber după romanul lui Zoë Heller (în pregătire la Editura Polirom), se precipită spre final cu forţa explozivă a unui thriller.

E o plăcere s-o vezi pe Cate Blanchett repusă pe picioare după Babel, iar acesta e unul dintre cele mai bune roluri ale ei. Blanchett are acea calitate (proprie multora dintre marile frumuseţi ale ecranului: Marlene Dietrich, Hedy Lamarr, Ava Gardner...) de a nu părea niciodată pe deplin prezentă: există ceva căzut din lună în genul ăsta de frumuseţe şi ce-o face sexy e sugestia că ar putea păşi somnambulic în orice încurcătură, că s-ar putea pierde (de preferinţă, cu tine). Ce e în capul Shebei atunci cînd se combină cu băiatul ăla? (Titlul complet al romanului lui Heller e Ce era în capul ei? - Jurnalul unui scandal). Nici ea nu ştie şi nici farmecul băiatului, nici poveştile lui melodramatice (Barbara nu se înşeală atunci cînd o taxează pe Sheba pentru compasiunea ei facilă, mecanică, burgheză), nici sentimentele ei de neîmplinire şi stagnare (soţul ei e mai bătrîn decît ea, unul dintre copiii lor e bolnav) nu explică întru totul actul ei. Explicaţiile astea nu ţin fără un element suplimentar care să le fixeze, iar elementul este acea absenţă implicată în frumuseţea ei, ceva somnolent şi vegetal şi flasc. Ce-o atrage pe Barbara este tocmai acel ceva: obsedaţii au nevoie de un gol (sau, în fine, de posibilitatea unui gol) pe care să-l umple cu fanteziile lor; asta făcea distinsa precursoare literară a Barbarei, Olive Chancellor din Bostonienii lui Henry James, cu victima ei, Verena Tarrant, asta face şi ea cu Sheba. Sheba nu e un monstru, ci o victimă, dar, ca şi personajul interpretat de Julia Roberts în Closer (o altă adaptare făcută de Patrick Marber, chiar după o piesă de-a lui), e aşa o victimă înnăscută încît nu poţi să simţi prea multă compasiune pentru ea.

Unii spectatori vor spune că nu poţi să simţi nici o compasiune pentru nici un personaj (cu excepţia soţului) şi că Notes on a Scandal e doar o povestioară sordidă despre două nebune. Dar e despre lucruri de interes mult mai larg decît nebuniile lor: e despre putere, autoamăgire, egoism şi alte înclinaţii ruşinoase ale acelei părţi din noi pe care ne place s-o numim "romantică". E un pasionant şi opăritor anti-love-story.