În săptămâna 21-28 martie 2007, Direcţia Formaţiilor Muzicale ale Radiodifuziunii Române a organizat (după ideea şi sub coordonarea doamnei Mioara Bâscă) a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Chitară.
De-a lungul acestei săptămâni au avut loc în studioul Mihail Jora trei concerte simfonice (susţinute de Orchestra de Cameră şi Orchestra Naţională Radio) şi şase recitaluri, la care au participat interpreţi, români şi străini, dintre cei mai cunoscuţi: dirijorii Horia Andreescu,
I. Ionescu-Galaţi, Gian Luigi Zampieri, chitariştii Costas Cotsiolis, Aniello Desiderio,
Duo-ul Melis, Maxim Belciug, Ionuţ şi Stan Zamfirescu, Mircea Gogoncea, flautistul Bogdan Ştefănescu, bandoneonistul Peter Soave ş.a.m.d. Festivalul - foarte bine conceput, cu programe interesante ce au atras un public numeros -, are toate şansele să devină unul de notorietate, el este oricum unic ca format în lume, concertele simfonice alternând cu recitaluri instrumentale.
Reproşurile, ale mele şi poate şi ale altora, ţin mai ales de felul în care au fost acompaniaţi soliştii în concertele Orchestrei de Cameră. La primul, "victimele" erau Ionuţ Zamfirescu şi Aniello Desiderio, la ultimul (pe
care-l voi comenta în continuare) Stan Zamfirescu şi
Duo-ul Melis (Susana Prieto şi Alexis Mouzourakis). De fiecare dată, aceiaşi "călăi" - suflătorii de lemn, mai precis clarineţii şi fagoţii.
Chitaristul Stan Zamfirescu, interpretul "
Concertului din Aranjuez" de Joaquin Rodrigo, îşi cânta cu exactitate partitura (cu un plus de calitate în
Adagio, de fapt partea care a adus celebritatea lucrării) şi, ca atare, putea fi urmărit foarte uşor de către orchestră. Suflătorii, de obicei, acuză distanţa mare faţă de solist,
care-i împiedică
să-l asculte în mod direct, zic ei, şi îi obligă să urmărească strict
tempo-ul dirijorului. Să admitem că G.L. Zampieri era un pic lent, tactând măsura prin gesturi largi, şi ar fi putut favoriza eventual producerea decalajului clarineţilor şi fagoţilor (cel mai supărător dintre toate) faţă de solist. Dar despre Horia Andreescu nu se poate spune în niciun caz acelaşi lucru, dirijorul român este prin excelenţă dinamic şi precis în gestică şi totuşi acompaniamentele din concertul condus de el, toate trei, sufereau de lipsa sincronizării. Mai mult, doamna Constanţa Cazacu (flautistă) sesiza foarte bine defecţiunea incriminată aici, şi le făcea semn, în mod vehement, colegilor săi aflaţi imediat în spate să intervină mai prompt. Numai că
n-o asculta nimeni. De ce? Din indolenţă, din convingerea falsă că numai ei au dreptate? Pentru un ascultător profesionist, aşa cum sunt eu de pildă, faptul devine deosebit de supărător, mai cu seamă din cauza repetării lui încăpăţânate.
La fel
s-a întâmplat şi cu
Concertul pentru două mandoline şi orchestră (transpus pentru două chitare) de Antonio Vivaldi, prezentat în primă audiţie românească de
Duo-ul Melis. Soliştii încercau mereu să se replieze pentru
a-i aştepta pe domnii pomeniţi mai sus, pe care
n-are rost
să-i numesc. Cei trei chitarişti
s-au "răzbunat" însă în bis,
oferindu-ne piese de mare virtuozitate, excelent redate.
Şi tot ca la primul concert, cel de deschidere a Festivalului, lucrarea pentru orchestră, de această dată bucolica suită "
Păstorul credincios" de Haendel în transcripţia lui sir Thomas Beecham, a fost perfect interpretată.
