Recolta următoarei săptămânii cinematografice e dată-n pârg. Thriller politic, thriller psihologic, parfumate cu miros de lavandă, de arsenic şi praf de puşcă. Şi de cerneală.
Patrick Süskind a ezitat mult timp să vândă drepturile de ecranizare ale bestseller-ului său, Parfumul (care a apărut şi la noi, la Humanitas). A făcut-o în 2001 pentru, se zice, 10 milioane de euro. Până să se apuce de el Tom Tykwer, regizori celebri ca Martin Scorsese, Ridley Scott, Milos Forman sau Tim Burton au vrut să ecranizeze romanul. Pe cât de dificil a fost să se obţină drepturile cărţii pe atât de scump a ieşit filmul, devenind cel mai costisitor film german din toate timpurile.
Cel mai frumos lucru în cartea lui Süskind era felul în care folosea cuvintele pentru a vorbi despre mirosuri, utilizând un simţ pentru a pătrunde în cutele altuia. Cartea avea un parfum al ei care venea mai mult din textură şi mai puţin din poveste. Mi se pare infinit mai greu să faci un film despre mirosuri, folosind imaginile. Tom Tykwer se achită bine, reuşind o ecranizare onorabilă, poate peste ce ar fi putut face Scorsese. Are avantajul vârstei şi al unei anume prospeţimi, deşi nu a reuşit să egaleze filmul care l-a lansat, Lola Rennt. Tykwer rămâne fidel romanului cu două excepţii, justificabile poate pentru un film comercial: face din prima crimă a lui Grenouille una accidentală (care, la o adică, le poate justifica pe celelalte), şi le omoară pe toate personajele pe care Grenouille le părăseşte - ceea ce induce o idee de fatalitate inutilă în context, mai ales că în rest filmul se ţine aproape de carte.
Printre părţile bune ale filmului se numără actorii - Dustin Hoffman, Alan Rickman, dar în special necunoscutul Ben Whishaw (a cărui figură se poate modifica de la frumuseţea unui manechin Calvin Klein la imprevizibilitatea unei jivine care fuge de lumina zilei); imaginea care face toate jongleriile sinestezice pentru a surprinde pictural universul mirosurilor, cuminţenia scenariului care - probabil a fost dorinţa lui Süskind- nu se rupe de roman.