Cu nasul la psihiatru - Perfume: The Story of a Murderer

În timp ce vedeam filmul lui Tykwer mă gîndeam la Lăbuş. Lăbuş este cîinele nostru de curte, la ţară. Oare de ce nu a fost el eroul principal din film? Că tot olfactiv percepe şi el lumea, la fel de bine ca Jean-Baptiste, şi nici Lăbuş nu ştie să vorbească, e la fel de tăcut precum personajul de pe ecran. Pînă la urmă a fost clar: Lăbuş nu a fost niciodată atît de prost tratat precum Jean-Baptiste, dimpotrivă, aş spune; apoi, Lăbuş încă nu a fost personajul unui roman care să fi împămîntenit literar o nouă vedere asupra lumii, vederea prin nări.

The Perfume este ecranizarea romanului omonim scris de Patrick Süskind. Doar că povestea lui Tykwer are şi un subtitlu explicativ, cei care nu au citit romanul să nu fie înşelaţi: produsul ăsta cinematografic nu vorbeşte despre Kenzo, Channel sau Hugo Boss, ci prezintă The Story of a Murderer. Deja este mai interesant şi mai curat din punct de vedere moral! Iar asta îmi aminteşte de o altă poveste. În anii '30, comisiile de cenzură americane filtrau la greu producţiile cinematografice. Unul dintre cazurile interesante este cel al filmului realizat de Howard Hawks în 1932, Scarface. Pentru a putea fi distribuit trebuia să nu existe nicio îndoială în ceea ce priveşte "calităţile" tipului portretizat în film, Al Capone, astfel că producătorul Howard Hughes a refilmat finalul, unde a fost nevoit să-şi ducă personajul într-un tribunal pentru a fi aspru mustrat, iar aprobarea de a intra în sălile de cinema a primit-o abia după ce a plasat un subtitlu care desluşea rolul social al celui privit pe ecran: "Scarface" trebuia să fie "the Shame of the Nation".

Eu nu sînt cool deloc. Sau, cel puţin, aşa mă priveau colegii care-mi ridicaseră în slăvi cartea lui Süskind. Ok, le spuneam eu, nu mi-a plăcut prea mult fiindcă nu m-a făcut să intru în realitate îmbogăţit, nu m-a înfrigurat, nu mi-a înfiorat şira spinării... Deşi Süskind mi-a ţinut zîmbetul pe buze în naraţiune, deşi îi înţelegeam temeiurile, nasul meu pur şi simplu nu era mişcat de misterele lumii lui Grenouille; şi nici nu-mi era teamă că deasupra mea s-ar afla imense nări care amestecă odoruri în aşa fel încît eu să fiu purtat de destin precum personajele din desene animate de mirosul fripturilor. Şi făceam pe şmecheru' arătîndu-le colegilor că un adevărat maestru al scriiturii novatoare e Ernesto Sabato. După ce am citit a sa Dare de seamă despre orbi, introducerea în literatură a unei alte forme de apropiere a lumii, apropierea tactilă, zile întregi am visat universul subteran din care nevăzătorii ne articulau soarta, iar orbirea o vedeam ca fiind transformarea unei fiinţe umane în reptilă. Şi de atunci am început să pipăi altfel...

The Perfume, cel de pe ecrane, tot cu nasul trebuie apropiat, fiindcă este mult prea corect în relaţie cu romanul. Şi am tot strîmbat din nas peste două ore, căutam ceva de care să mă prind în mod plăcut, dar nu am simţit decît plictiseală. Iar asta miroase urît la cinema. Şi nici nu puteam simţi altceva, mai ales din cauza naratorului: tot ceea ce personajul principal nu poate exprima, naratorul povesteşte... aşa că nu rămîne absolut nimic de adulmecat. Totul este explicit înşirat, dacă nu pe ecran, în boxe, de vocea atoteştiutoare ce însoţeşte imaginea. De aceea cred că cel mai mult s-ar bucura de o istorie ca asta chiar Lăbuş. El ar putea mirosi pelicula în adevărata sa valoare, i-ar simţi cel mai bine compoziţia şi ar înţelege perfect cum de criminalul din film e descoperit de Pufi. "Pufi" l-am numit pe cîinele ăla de seamănă cu un pechinez, care, după miros (cum altfel?), descoperă hainele stăpînei sale îngropate în laboratorul unde tînărul francez îşi construia viitoarea identitate olfactivă.

Finalul Parfumului mi-a amintit de un alt personaj, ceva mai celebru, dar care nu a ştiut să se retragă în plină glorie: Michael Jackson. Isteria născută imediat ce apărea megastarul în public, la începutul anilor '90, o vedem cuprinzînd lumea strînsă în piaţă pentru a primi în urale moartea lui Grenouille, ucigaşul din subtitlu. Primul ţopăia original după propria muzică, al doilea flutura batiste după o carte originală. Doar că a doua zi, după apariţia ăstora în mulţime, doar spectatorii înşelaţi de Grenouille s-au simţit ruşinaţi.

De fiecare dată cînd Jean-Baptiste părăsea unul dintre locurile în care fusese cumpărat pentru a munci, era prăpăd în spaţiul ăla. Potopul venea în urma paşilor săi. Ceea ce mă bucură e că în urma celui mai important şi mai scump proiect în care personajul ăsta a fost angajat, însuşi filmul, nu s-a pornit iarăşi potopul: filmul şi-a recuperat deja investiţia de 50 de milioane de euro, aşa că sînt bani suficienţi pentru regizorii mai inspiraţi ai Germaniei. Între ei şi Tykwer, dar unul care să nu fie constrîns de un roman atît de dificil din punct de vedere senzorial şi, mai ales, de un contract prin care scriitorul cerea ca filmul să nu se abată prea mult de la rîndurile poveştii lui.