Cum ecranizezi o carte ca Parfumul? Fantasmagoria literară a lui Patrick Süskind e construită pe premisa că mirosul e cea mai importantă dimensiune a lumii: numai el face diferenţa dintre o persoană irezistibilă şi una insignifiantă, numai el îţi poate da cheia, esenţa, adevăratul suflet al unei fiinţe - sau chiar al unei pietre. Datorită nasului său supraomenesc de fin, eroul romanului e singurul om în măsură să valorifice toate aceste secrete şi singurul om în măsură să aprecieze la adevăratele lui dimensiuni jalnicul eşec al proiectului uman de a pune lumea în cuvinte - "toate aceste groteşti neînţelegeri între bogăţia lumii percepute olfactiv şi sărăcia limbajului". Spectacolul din Parfumul constă în bravura cu care autorul mobilizează toate resursele limbii (germane) pentru a ţine pasul cu percepţiile eroului său, pentru a captura fiecare dintre mirosurile acelea nemaipomenite, ca într-un fiolă preţioasă, sub capacul unui nume corespunzător sau al unei sinestezii fulgurante. Cum transformi acest spectacol pur literar (un tur de forţă, ca şi traducerea Gretei Tatler) într-un spectacol cinematografic? "Vedea toată piaţa cu ajutorul mirosului", scrie Süskind despre eroul său, şi întrebarea pe care trebuie să şi-o pună regizorul unei ecranizări după Parfumul este dacă-l poate face pe spectator să miroasă piaţa aia cu ajutorul văzului.
Acţiunea începe într-o piaţă - "cel mai atotduhnitor loc" din Franţa secolului al XVIII-lea - şi regizorul Tom Tykwer îşi dă toată silinţa s-o facă să duhnească pe o rază de un kilometru în jurul cinematografului, aglomerînd energic detalii de gunoaie, şobolani şi peşti în putrefacţie. Acolo se naşte geniul olfactiv Jean-Baptiste Grenouille, ale cărui prime inhalaţii pe acest pămînt - coincizînd cu primele lui urlete - rezultă în condamnarea la moarte a mamei care plănuia să-l abandoneze. Urmînd îndeaproape cartea, filmul ne prezintă, în paşi repezi, incredibila călătorie socială a lui Grenouille (Ben Whishaw) de la pensiunea lui Madame Gaillard pînă la parfumeria lui maître Baldini (Dustin Hoffman) şi, în paralel cu asta, şi mai incredibilele călătorii ale nasului său atotcercetător. Ce face camera de filmare pentru a ţine pasul? Una dintre soluţiile ei e să pornească de pe nasul lui Grenouille şi să intre într-un şobolan mort, deranjînd poporul de viermi dinăuntru. O alta este să coboare la nivelul pămîntului şi s-o ia pur şi simplu pe cîmp - şi peste pietre, şi peste apă, şi prin apă. În fine, o alta este să facă treişpe-paişpe între nările fremătînde ale lui Grenouille şi frunzele fremătînde ale unui copac, aşteptînd să apară un miros. Şi apare? Eu, unul, n-am simţit decît mirosul disperării şi al tehnologiei suprasolicitate. Opintelile vizuale ale regizorului german în direcţia dimensiunii inaccesibile a mirosului pot fi amuzante, dar rămîn pedestre, neimaginative, supuse literalismului, şi par deosebit de ineficiente pe lîngă recentele şocuri senzoriale oferite de regizorul mexican Guillermo del Toro în El laberinto del fauno. Dar chiar şi un regizor ca del Toro, capabil să transmită vizual senzaţii olfactive, ar fi fost, probabil, depăşit de responsabilitatea de a transmite vizual senzaţii olfactive nemaiîncercate, nemaiexprimate, cum sînt cele descrise de Süskind.
Problema e că (oricît de ciudat ar suna) vizualul e mai literalist decît literarul: cuvintele se înalţă mai uşor în sfera inexprimabilului, în timp ce imaginile rămîn legate de lucrurile concrete pe care le reprezintă (un nas în vînt e doar un nas în vînt), mai ales imaginile unei superproducţii istorice, îngreunate de întregul calabalîc de epocă ce se vrea remarcat şi admirat. O opţiune mai inteligentă din partea lui Tykwer ar fi fost să reducă la minimum spectacolul vizual şi, în loc să încerce să vizualizeze talentul lui Grenouille, să se concentreze pe logica sa internă: după ce învaţă să distileze mirosul tuturor lucrurilor, el trece la oameni; după ce descoperă că el însuşi nu are un miros personal (deci nu există), se apucă să-şi creeze unul, căutînd acele "rare făpturi care inspiră iubire", ucigîndu-le şi scoţîndu-le mireasma "ca pe o piele", pentru a compune un parfum care va face din el cel mai iubit om din lume. Prezentată dinăuntru (ca în carte), logica evoluţiei lui Grenouille e de o cristalinitate carteziană: e logica talentului "pur", separat de orice umanitate şi interesat numai de propria desăvîrşire. Prezentată din afară (ca în film), pare la fel de mărginită ca logica oricărui ucigaş în serie: Grenouille e doar o versiune mai fandosită (şi mai kitsch) a lui Buffalo Bill din The Silence of the Lamb, care scotea la propriu pielea de pe femei.
Cel mai greşit moment din acest film greşit din start vine la final, cînd, datorită parfumului său înnebunitor, Grenouille îşi transformă propria execuţie într-o orgie. În carte, orgia nu însemna decît cîteva rînduri reci, accentul căzînd pe dispreţul lui Grenouille pentru aceşti oameni atît de uşor de dus de nas. Dar Tykwer a vrut neapărat să facă un Moment De Mare Cinema şi rezultatul arată ca un manifest şaptezecist şi kitschos pentru amorul liber - o mărturie a vanităţii nesăbuite a cinemaului de a pune forţa vizuală mai presus de orice.