Spunea Caragiale, dar îl putem parafraza şi spune acelaşi lucru despre eroul Parfumului, "povestea unui criminal" (tradus la noi "povestea unei crime").
Das Parfum, un roman de Patrick Süskind, apărut în 1985, tradus în peste 40 de limbi, e una din cele mai celebre cărţi ale sfârşitului de secol XX. S-a zis că e imposibil să faci film după ea. Doar în Odorama eventual (procedeu de prost gust experimentat de John Waters în Polyester). Se zice că l-ar fi interesat pe Kubrick, dar că nu găsise modalitatea de a-l realiza. Süskind nu a vrut să vândă drepturile mai bine de zece ani. Până la urmă s-a lăsat convins de über-producătorul Bernd Eichinger (Numele trandafirului, Der Untergang), care a scris şi scenariul (alături de Andrew Birkin şi conaţionalul său, ales pentru a regiza, Tom Tykwer - Aleargă, Lola, aleargă, Heaven).
Ridley Scott, Tim Burton, Martin Scorsese şi Milos Forman au fost printre numele potenţialilor realizatori. Dar Tykwer e un candidat mai potrivit pentru a aduce povestea lui Jean Baptiste Grenouille (Ben Whishaw) pe ecran, pentru că el compune şi muzica filmului, cea prin care senzaţiile olfactive îşi fac drum pe ecran, în imagini şi culori vii, violente. Din piaţa de peşte a Parisului secolului XVIII, unde se naşte monstruosul Grenouille (broască), la podul aglomerat de pe Sena unde locuieşte parfumierul Giuseppe Baldini (Dustin Hoffman, extrem de amuzant în rolul mentorului lui Jean Baptiste), peste munţi, în peştera jilavă unde Grenouille meditează asemenea lui Zarathustra, până în oraşul florilor, Grasse, unde stă frumoasa Laura (ingenua Rachel Hurd-Wood) şi tatăl ei, Richis (severul Alan Rickman).
Mai aproape de Hannibal Lecter, decât vreunul din filmele din serie, Grenouille este un geniu nativ, un monstru lipsit de umanitate, a cărui menire este divină (sau demonică, dar care e diferenţa?). Filmul îl înfrumuseţează fizic faţă de carte, Grenouille nu e Michael Berryman şi nici Omul elefant, ci un tînăr cu ochi strălucitori, posedat de o obsesie inumană, superioară, cu o viaţă interioară indescifrabilă. Cam ceea ce şi-ar fi dorit să fie Hannibal Rising (se pare că oricum Thomas Harris s-ar fi inspirat din Süskind). Romancierul german a creat un serial killer avant la lettre, totodată o comedie neagră, satiră şi o metaforă despre preceptele iubirii aproapelui şi perfecţiunii. Filmul lui Tykwer aduce doar mici schimbări faţă de carte, în actul 3, labirintul şi jocul (omagiu Shining şi Barry Lyndon, apropo de interesul lui Kubrick pentru proiect?!), prostituata şi câinele, necesare suspansului narativ şi datele fizice ale lui Grenouille mai sus amintite.
Dar muzica, simfonică, orchestrată atent, cu soprane, coruri, majestuoasă, sumbră, intensă, prin rolul ei subliminal, e cea care dă tăria şi intensitatea Parfumului. Reinhold Heil şi Johnny Klimek sunt colaboratorii lui Tykwer la compoziţie (împreună ei au format Pale 3), iar Orchestra filarmonică din Berlin la execuţie. La fel ca imaginea lui Frank Griebe, care foloseşte lămpi cu balon şi o explozie de culori îngrămădite cu imagini care au corespondent olfactiv (stridii, brânză, flori, ploaie). Sunetul e şi el introdus subliminal (v.broaştele). Scenografie, efecte, costume (lucrate în România!), locaţii (Spania) la superlativ. Bizara poveste a omului născut fără miros propriu, este pe ecran la fel de fascinantă ca în sursa originală. Simţ imens şi monstruos.