Tratat de banalizare - Perfume: The Story of a Murderer

Cartea omonimă a lui Süskind este faţă de filmul Perfume: The Story of a Murderer ca realitatea unor întâmplări fenomenale faţă de o poveste prost spusă, la care povestitorul este nevoit să se scuze la final cu un oftat: "Eeeh, trebuia să fii acolo ca să râzi!"

Subtitlul (introdus probabil de producător) este primul semnal de alarmă. Sună a articol de gazetă distribuită gratuit în metrou. "The Story of a Murderer"- e un fel de compensaţie pentru produsul final: "Şi dacă nu ne-a ieşit ineditul cărţii pe ecran, măcar avem sânge şi buci".

Provocarea consta în cum să induci simţul mirosului (descris cu atâta măiestrie de Süskind) folosindu-te doar de imagine şi sunet. Rezolvarea a fost cât se poate de uşoară şi în chipul cel mai banal posibil. Unde se poate, zoom-in-uri pe obiectele puturoase / parfumate, unde nu se poate, vechiul procedeu al naratorului: trântit acolo să povestească acţiunea clar şi răspicat, scutind regizorul de efort intelectual, rezultatul fiind un mic spectacol radiofonic.

Înapoi la zoom-in-uri... lipseşte inefabilul. Ar fi trebuit chemaţi oameni din advertising. Meseriaşi pricepuţi în a trata, stropi, lumina şi filma în aşa fel subiectul, încât să transmită într-un spot de 2 minute senzaţii pe care filmul nu le-a produs în ora jumate de proiecţie.

Pe lângă procedeul ratat, imaginea are, într-adevăr, o cromatică frumoasă, dar nu reprezintă nimic nou faţă de ceea ce cunoaştem deja de la... Frumoasa şi Bestia încoace.

Al doilea punct forte al cărţii este chiar personajul principal - Jean-Baptiste Grenouille. Încă o banalizare din partea autorilor filmului. Fizicul este acela al unui tânăr student, nici gras, nici slab, dar bine hrănit şi cu toracele lucrat la sală (contrastând puternic cu atmosfera de realism căutată). Mulţi vor lăuda PRIVIREA. "acea privire hăituită" "acea privire, evitând mereu lumina". Corect! Valabil pentru oricare alt film, gafă în cazul de faţă. Pentru un personaj care se lasă ghidat de nas, ("văzând" şi calculând spaţiul, sortând obiectele EXCLUSIV prin miros), Ben Whishaw joacă mult prea mult din ochi. Grenouille era practic orb prin alegerea proprie; văzul era un simţ facultativ. Este inutil să exploreze lumea din jur vizual (lucru pe care actorul îl face).

Scenariul, urmăreşte fidel cartea (graţie talentului dinamic al autorului), cu modificarea dinspre final, când (din nou) pe lângă subiect, sugerează o reabilitare a personajului, o rază de morală, când acesta realizează că "dragostea îi lipseşte lui, şi dragoste nu poate simţi"

Cel care vede filmul fără să cunoască subiectul cărţii, va recunoaşte imensul potenţial, şi va fi extaziat să citească romanul. Pentru cel care a citit romanul, filmul rămâne o redare palidă a acţiunii şi eşuată a semnificaţiilor.

Ca o mărturisire personală: la prima crimă, când Grenouille o adulmecă pe fecioară, m-aş fi aşteptat ca pistruii de pe umerii acesteia să se desprindă şi să-i intre în nas, purtaţi de curent ca nişte petale. Nu s-a întâmplat. Acţiunea şi-a continuat cursul ei de film de duminică după-masă.

Collins
5 aprilie 2007