Perfume: The Story of a Murderer - sau filmul unui parfumeur

Evident, Parfumul lui Patrick Süskind nu era Povestea unui ucigaş, ci una dintre acele plăsmuiri fantasmagorice în care aberaţia atinge sublimul, cu un curaj ce nu poate aparţine decât nebuniei sau geniului. Inventivitatea autorului e singulară şi inepuizabilă, comparabilă, dacă vreţi, cu verva lui Salman Rushdie, spiritul ludic al lui Bulgakov, şi acuitatea satirică a amândurora. În plus, Süskind mai are şi incitanta idee de a propune o viziune cu totul originală asupra lumii - pe care o descifrează, cum lesne se poate ghici, prin mirosuri. Încă din primele trei pagini, autorul desfăşoară o frescă a Parisului din secolul al XVIII-lea compusă exclusiv din componente odorifice - decorul care aşteaptă naşterea lui Jean-Baptiste Grenouille, şi care va deveni universul existenţei lui proiectate, spre final, până la apogeul unei paradoxale îngemănări între diabolic şi divin: o lume interpretată aproape exclusiv prin prisma mirosurilor, înrobită finalmente îngerului care posedă Nasul Absolut. O existenţă în care viaţa sau moartea depind de gradul unei esenţe odorifere. O dualitate etalată pe infinita gamă dintre duhoarea de hoit şi cel mai delicat parfum floral.

Cine se lasă brusc de fumat după, să zicem, douăzeci şi cinci de ani trăiţi cu câte două-trei pachete pe zi, are o imagine destul de clară a sumedeniei de mirosuri subtile pe care nu le mai băgăm în seamă numai şi numai din obişnuinţă. Asemenea, posesorii de câini, mai ales dacă s-au documentat cât de cât în privinţa animalelor de companie, ştiu foarte bine că nu e deloc absurd să privim lumea prin prisma olfactivă - adică tocmai ceea ce fac Süskind şi Grenouille, pe tot parcursul celor trei sute de pagini ale acestei fabule povestite cu o măiestrie stilistică şi o imaginaţie debordantă care ar fi suficiente, fie şi numai prin nivelul lor strict formal, pentru a o impune definitiv în patrimoniul marii literaturi. Mai mult decât atât, însă, Süskind îşi transcende propriul exerciţiu de virtuozitate, propunând chiar şi o interpretare de conţinut a lumii prin prisma mirosurilor - o adevărată filosofie a nasului, redimensionând întreaga lume, din Provence până la Versailles şi mai departe. Nu întâmplător, ironia tăioasă a autorului îl aşază pe Grenouille încă din primul paragraf lângă Napoleon, de Sade, Fouché sau Saint-Just, astfel imprimându-ne convingerea că o asemenea viziune poate avea valabilitatea unei realităţi paralele - a unei istorii uitate, dar nu mai puţin adevărate.

Prin urmare, reiese cât se poate de clar amplitudinea provocării pe care o ridică ecranizarea unei asemenea opere literare - şi, slavă Domnului, se poate spune că filmul lui Tom Tykwer se achită aproape onorabil. Scenariul lui Andrew Birkin şi Bernd Eichinger urmăreşte cu fidelitate romanul - ceea ce, din păcate, creează un nedorit paradox: pasionaţii sursei literare au şansa satisfacţiei de a regăsi aproape nemodificată povestirea, în schimb se confruntă cu dezamăgirea pierderii acelui inefabil care, la Süskind, emana din frazare, stil, vibraţia ironică permanentă, fantezia debordantă a descrierilor şi ritmul vertiginos al sumarizărilor. Pe de altă parte, fidelitatea faţă de carte pune încă o problemă, la fel de bivalentă: menţinerea structurii livreşti se realizează în dauna unei construcţii dramaturgice riguroase, ceea ce face ca durata de aproape două ore şi jumătate a proiecţiei să devină, de la un punct, hiper-tărăgănată, în pofida densităţii susţinute a regalului de imagine şi sunet pe care ni-l oferă. Acelaşi neajuns face ca filmul să piardă în mare parte dimensiunea de conţinut a romanului, rămânând în bună măsură un exerciţiu stilistic - ce-i drept, de o virtuozitate remarcabilă!

Desigur, esenţa problemei consta în imensa dificultate a transpunerii unui întreg univers olfactiv într-o reprezentare eminamente audio-vizuală. Tom Tykwer, un regizor care la doar patruzeci şi doi de ani are deja experienţa a nouă filme anterioare, dintre care se disting Lola rennt, Heaven, True şi recentul Paris, je t'aime, depune permanent eforturi vizibile pentru a găsi echivalente iconice a ceea ce Grenouille "vede cu... nasul"; culmea, cea mai reuşită soluţie este şi cea dintâi - captura degetului pe care-l îndreaptă spre el un alt orfan, tras spre nări într-un cadru filmat cu focala lungă, ceea ce izolează papila trandafirie în mijlocul unei înceţoşări de unsharff-uri; nu e de lepădat nici metoda folosită în amorsarea orgiei finale, când peste mulţimea din piaţă pluteşte unduirea unor reflexe solare, sugerând propagarea parfumului suprem; se mai reţine momentul când Grenouille, ieşind din atelier, "miroase plecarea Laurei", şi în special vertiginosul zbor al imaginii peste munţi, spre cei doi călăreţi pe care protagonistul îi localizează olfactiv de la kilometri întregi distanţă.

Pe lângă aceste patru momente inspirate, regia se achită relativ corect de echivalarea în imagine a mirosurilor, deşi cu preţul unui tribut pe alocuri prea mare adus celorlalte simţuri (din păcate, personajul cinematografic Grenouille întoarce capul mai mult pentru a privi decât ca să miroasă). Transfocatorul (sau, cum i se spune mai nou, zoom-ul), îşi face şi el datoria, identificând eficient sursele diverselor efluvii. Toate sunt înveşmântate într-o mobilitate a camerei cu adevărat lăudabilă. Pe scurt, dacă Süskind reuşise să scrie "un roman al mirosurilor", Tykwer preferă să ne arate "filmul unui parfumeur" (de acord... al unui parfumeur mai aparte!), povestit cu siguranţă şi nerv - o calitate în plus, având în vedere, raportat la roman, tentaţia descriptivismului în dauna epicului. Am reţinut una dintre cele mai creatoare elipse - transferul mamei lui Grenouille de la colţul pieţei în ştreang - şi unul dintre cele mai dinamice episoade narative: crimele în serie din ultima parte, cu acele atât de ingenioase decupări ale găsirii altor şi altor cadavre, cu leit-motivul devenit obsesiv al trupurilor goale şi tunse, în aproape aceeaşi poziţie şi ambianţe mereu diferite. Sunt convins că dacă Tykwer, care are un talent cert de povestitor (orice-ar zice, când se alintă, iconoclastul Greenaway!), ar fi folosit mai consecvent procedeul (rămânând fidel, în fond, şi abilelor sumarizări ale lui Süskind), filmul ar fi putut economisi şi cele treizeci-patruzeci de minute redundante din structura sa de ansamblu.

Revenind la personajul principal, avem de-a face cu o întruchipare filmică peste măsură de interesantă. Tykwer a avut inspiraţia de a-l distribui pe Ben Whishaw, un actor de o disponibilitate fizionomică rară. În funcţie de unghiul de filmare, de direcţia luminii şi de expresia afişată, chipul său poate acoperi cea mai diversificată gamă de măşti, de la bruta patibulară pe care o asimilăm ucigaşului în serie, până la seducătorul angelic ce dirijează în final splendid-grotesca orgie din jurul eşafodului. Mai mult decât atât, Whishaw stăpâneşte foarte bine expresivitatea corporală completă, îmbogăţind şi pe acest plan multitudinea de nuanţe ale personajului; am remarcat în special rafinamentul cu care compune silueta de antropoid degenerat din prima secvenţă, când lanţurile şi cătuşele ce-i stânjenesc mişcările îi impun mersul unei făpturi aproape sub-umane - potenţată şi prin adulmecatul temnicerilor, în acel cadru semiobscur şi ambiguu compus în jurul nasului, cu care începe filmul. (În treacăt fie zis, acest preludiu de tip flash-forward e la fel de gratuit şi comercial ca "povestea ucigaşului" din subtitlu.)

Şi cum întregul film pare să stea sub semnul contradicţiilor, acelaşi Grenouille prezintă din capul locului încă o polaritate în alb-negru: personajul principal începe să existe chiar sub forma sa de bebeluş nou-născut, plin de sânge şi cu cordonul ombilical netăiat; modul de a-i filma faţa şi mâinile, şi în special ochii încă închişi şi nările deja dilatate, îl impune cu o impetuozitate conturată puternic de la bun început - dar numai pentru a se pierde imediat, în cele câteva secvenţe schematice ale copilăriei (apropo: cumplit de neinspirată modalitatea de a o elimina pe Madame Gaillard, sub cuţitul celor doi borfaşi; înţeleg că scenariştii au fost nevoiţi să abandoneze întortocheata odisee finalizată la azilul săracilor, dar alte secvenţe dovedesc că aveau suficientă imaginaţie pentru a inventa şi aici ceva mai ingenios... Mă rog, n-a fost să fie). Ca atare, filmul glosează rapid peste episoadele Gaillard şi Grimal, pentru a-l regăsi în sfârşit pe Grenouille adolescent la uşa lui Giuseppe Baldini, în acea noapte de pomină care avea să-i marcheze destinul. Problema e că, în film, abia acesta e începutul personajului - câtă vreme cartea îi conferise deja consistenţă, astfel încât confruntarea cu Baldini să aibă într-adevăr ponderea unei conjuncturi fatidice. (Şi poate că e momentul să spunem şi că voice over-ul care de câteva ori ne explică fie ceea ce imaginea n-a reuşit să spună, fie dimpotrivă, ceea ce se vede şi fără ochelari, ajută întocmai ca o frecţie la un picior de lemn; dar, enfin - atâta rău să fie...)

Nu întâmplător, episodul Baldini ocupă un loc central în construcţia dramaturgică, şi o întindere mai mare decât oricare altul; în fond, aici intră în scenă Dustin Hoffman - şi, din nou, Tykwer ne pune în faţă încă un paradox: dacă Baldini nu aduce mai nimic în filmografia actorului, în schimb Hoffman, cu măiestria sa inegalabilă chiar şi într-un rol de rutină, reuşeşte să potenţeze enorm personajul, îmbogăţindu-l chiar şi faţă de sursa literară. Cu abilitatea-i cunoscută de-acum, Tykwer profită de ocazie şi dezvoltă la rândul său episodul Baldini pe toate planurile. Casa de pe Pont au Change, cu prăvălia, laboratorul şi apartamentul maestrului alcătuieşte un spaţiu în sine, viu, vibrant şi misterios - o ambianţă cum nu se poate mai credibilă pentru a deveni creuzetul în care se sublimează geniul nativ al lui Grenouille, evoluând spre creatorul de parfumuri ascuns sub modesta titulatură de "calfă". De asemenea, tot aici, în relaţia interactivă cu Hoffman, Whishaw izbuteşte câteva dintre cele mai rafinate tonalităţi şi nuanţe interpretative - mai ales prin acel inimitabil mod de a rosti cuvântul "master"...

Era inevitabil, din păcate, ca după prăbuşirea casei de pe pod şi dispariţia lui Dustin Hoffman din film, tonusul să scadă oarecum - chiar dacă Alan Rickman şi Rachel Hurd-Wood se achită decent de rolurile Richis, tatăl şi fiica. Spuneam că, în această zonă, a seriei de omoruri, filmul ne oferă una dintre cele mai compacte secvenţe narative - dar, culmea, tot aici devine şi cel mai trenant, în felul cum descrie viaţa familiei Richis, relaţia cu Marchizul de Montesqieu, petrecerile şi jocurile din labirint... Acumularea de tensiune, obligatorie ca pregătire pentru crima supremă, uciderea Laurei, funcţionează intermitent - iar momentul asasinatului propriu-zis, în pofida câtorva elemente de uriaşă expresivitate (reacţia lui Richis şi acele topiri în lumină) rămâne la rândul său doar parţial împlinit.

La fel de parţial, deşi cu certe virtuţi, se rotunjesc şi cele două secvenţe apoteotice din final - orgia şi moartea lui Grenouille. Prin felul cum filmează dezlănţuirea sentimental-erotică din Grasse, Tykwer atinge apogeul plasticităţii şi al expresivităţii vizuale pe care le dezvoltase pe tot parcursul filmului - şi ratează prin câteva lipsuri elementare: stângăcia din mizanscena ultimei intervenţii a lui Richis (pe eşafod), absenţa unor contrapuncte realiste printre cadrele picturale, şi expedierea "trezirii la realitate" a participanţilor, care în carte conţinea o ironie cumplită, aici prezentă doar (iarăşi!) în cuvintele comentatorului.

Acelaşi comentator, care mai mult încurcă decât să rezolve, împinge în derizoriu şi sacrificiul de sine al lui Grenouille, în numele unei iubiri... prezente doar declarativ. Spusesem anterior, relativ la perioada pre-Baldini, că personajul rămăsese neconturat. Deşi ulterior aceste lipsuri se mai compensează întrucâtva, Grenouille îşi păstrează până la sfârşit o serie de carenţe serioase în planul motivaţiilor. Mizantropia sa din roman nu se mai regăseşte nici măcar la nivel de enunţ. Simpla dorinţă "de a păstra mirosurile" e un mobil insuficient, iar justificarea crimelor în serie se constituie şi ea doar în parte. Ca atare, degeaba ne povesteşte comentatorul că "a căutat iubirea şi n-a găsit-o" - gestul său final, de a se dărui devorării de către vagabonzi, rămâne aproape gratuit. Secvenţa îşi găseşte împlinirea numai la nivel plastic, prin cadrarea grupului cu o sugestie clară de haită animalică la ospăţ, apoi acele înlănţuiri discrete care sugerează trecerea timpului, şi într-un târziu şi ultima picătură ce cade din gura flaconului rostogolit pe caldarâm, pentru a pune punctul final.

Toate acestea dau clar de înţeles cât de expresiv e filmul în plan vizual - şi, de ce nu, chiar şi auditiv: un soundtrack excelent, potenţând bine stările personajelor şi efectele mirosurilor, şi reuşind să evite în cea mai mare parte tautologiile. De bună seamă, Tom Tykwer de confirmă din nou ca un abil stilist, iar pasionaţii romanului lui Süskind vor avea indiscutabil satisfacţia de a regăsi o transpunere cinematografică dacă nu din cale-afară de creatoare, în orice caz fidelă şi meşteşugit lucrată.

9-10 aprilie, 2007
Bucureşti, România