Sunshine, cel mai recent film al britanicului Danny Boyle, e aşteptat poate de cei care încă mai cred în el. Probabil tot mai puţini. Personal, n-am văzut nimic peste Trainspotting şi Shallow Grave, deşi am continuat să-i acord credit şi să sper că îşi va reveni. S-ar putea însă ca Danny Boyle să nu-şi mai revină şi să rămână un regizor împrăştiat, eteroclit şi lipsit de viziune. Ori s-ar putea să descopere un scenarist realmente bun, sau să se împace cu John Hodge, cel care a scris scenariile la Shallow Grave, Trainspotting şi A Life Less Ordinary, şi să dea lovitura.
Sunshine e un fel de mozaic SF care oscilează pe buza kitsch-ului. Nu-i vorbă, nimic mai drăguţ decât un kitsch SF, mai ales când parodia e discretă şi clişeele sunt oferite în pastiluţe imponderabile. Sau fie şi un kitsch neasumat, involuntar, inocent - cu astronauţi virili şi astronaute deştepte, care execută cele mai elucubrante manevre, recitând cu ochii închişi formule pe care actorii din spatele costumelor le-au învăţat papagaliceşte. Ce contează? Filmele ştiinţifico-fantastice au farmecul lor, la fel ca westernurile - ne place să ne imaginăm în locul eroilor, salvând lumea, dând cu puşca şi aşa mai departe. Dar Sunshine vrea să fie mai mult decât entertainment. Ideea filmului i-a venit scenaristului Alex Garland după ce a citit un articol în American Scientist, referitor la posibilitatea ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, soarele să moară. Asta bate spre filosofie, spre religie şi metafizică. Ne tragem de la soare, dar dacă el moare ce se va întâmpla cu noi? Lui Garland i-a venit ideea unei misiuni spaţiale care să încerce să evite catastrofa, provocând un mic Big-Bang înlăuntrul soarelui.
Teoretic, acest lucru e posibil, spune dr. Brian Cox, de la Centrul European pentru Cercetare Nucleară de la Geneva, cooptat drept consultant ştiinţific al filmului. Deci o navă spaţială, Icarus II (un nume, vai atât de predestinat!), pleacă cu opt oameni la bord spre soare, cu misiunea să-l salveze de la moarte. Pe drum însă, astronauţii descoperă nava Icarus I, care cu şapte ani în urmă eşuase într-o misiune asemănătoare. O parte a echipajului a murit din pricina expunerii la soare, în rest nava e plină de un strat gros de praf conţinând mai ales piele umană descompusă. Acesta e preţul apropierii de creator - pare să să spună Danny Boyle, care se foloseşte mult mai bine de imagini decât de replici. "Dacă o să te uiţi mult timp la soare, o să-ţi pierzi sufletul", explică şi Michelle Yeoh, care de la săriturile prin copaci din Crouching Tiger, Hidden Dragon a ajuns în viitor pe post de astrobiolog care se ocupă de seră.
Într-adevăr, dacă stratul filosofic al poveştii e asemeni prafului uman care doarme peste aparate - greu, gri şi îmbâcsit, cel mai frumos lucru al filmului rămâne imaginea care exploatează culorile şi formele. Soarele care orbeşte şi pulsează galben-portocaliu, sau jocul albului cu verdele din sera în care plantele coexistă cu nişte palete mari care bat aerul.
Ne tragem de la soare şi de la Odiseea spaţială
Sunshine foloseşte numeroase referinţe de gen, dar lipsa unor idei proprii şi a unui punct de vedere (ideatic, estetic etc) propriu face ca referinţele să-i pună în valoare golurile. E normal, pe de altă parte, ca filmele SF să resimtă influenţa Odiseii spaţiale 2001, a lui Solaris şi a seriei Alien. Tot ce a venit după filmului lui Stanley Kubrick se revendică de la el, la fel cum şi Întâlnire de gradul III şi E.T. de Steven Spielberg au schimbat faţa şi conţinutul filmului de gen (dar poate mai ales conştiinţa colectivă vizavi de civilizaţiile extraterestre). Danny Boyle pare să fi parcurs destulă documentaţie, doar că nu se poate decide ce film doreşte. Unul filosofic? Un SF filosofic? Un film-catastrofă? El ia din fiecare câte câte puţin şi însiropează cu muzica excelentului John Murphy, care aici, nu ştiu cum, dă de multe ori senzaţia de derizoriu.
Un film prost e toxic
A doua premieră a săptămânii este anti-comedia americană Premiantul lunii / Employee of the Month, realizată de Greg Coolidge, care i-a adus Jessicăi Simpson o nominalizare la Premiul Razzie pentru cea mai jalnică interpretare feminină. Jalnic e tot filmul, deşi mă gândesc că pentru românii care încă mai consideră mall-ul un loc cultural-educativ de weekend, el poate suscita oareşce interes. Idila de supermarket desfăşurată pe fondul unui concurs pentru cel mai bun angajat are un aşa aer de sărăcie pe cât de sărac e umorul personajelor. De mult n-am mai văzut personaje mai deprimante şi glume mai de proastă calitate. Totul te trimite la produse necunoscute, expirate şi dubios de ieftine, care te-ar otrăvi cu siguranţă.