Dacă vom considera Shallow Grave drept o fabulă de impact, A Life Less Ordinary drept o comedie cam de r***t, The Beach drept o alegorie... cu final telefonat, 28 Days Later drept un omagiu derivat / zombificat iar Millions drept un miş-maş colorat, atunci vom constata că Sunshine este primul film "de gen" semnat Danny Boyle - ecranizarea după Trainspotting a intrat de mult în categoria cult-instantaneu şi acolo a rămas.
Nu-i prima dată cînd britanicul intră pe teren alături de romancierul / scenarist Alex Garland - prima oară (The Beach, scenarizat însă de John Hodge) au dat-o în bară, a doua oară (28 Days Later) au înscris la vinclu; acum însă partida se joacă pe gazonul mereu alunecos al SF-ului, unde orice fault cîntăreşte dublu, dacă faci henţ eşti eliminat la moment iar autogolurile sînt la ordinea zilei... Nu, nici eu nu ştiu ce mi-a venit cu jargonul fotbalistic, passons.
Spuneam că Sunshine este un SF, dar este un SF britanic - ca atare seamănă şi nu seamănă cu exponatele de peste ocean. Adică imaginile nu-s tropa-tropa, ci mai degrabă trippy-trippy (şi obositor de stilizate), personajele (echipă multi-rasială trimisă spre soare să detoneze o nucleară pentru ca noi ăştilalţi să regăsim expresia "iarna nu-i ca vara") vorbesc în cimilituri delicat/ecologice, iar gîndurile eroului nu se mai citesc în ochii de gorilă simpatică ai lui Bruce Willis, de exemplu, ci în ochii de rechin metalizat ai continuei revelaţii Cillian Murphy. Aţi înţeles aşadar că avem de-a face cu "the thinking man's Armageddon" - decorurile nemaipomenite şi muzica aşijderea (John Murphy) combat cu spor clişeele şi mai dreg din gogomănia regizorului, care evită, ce-i drept, capcana alienului mortal, dar oferă la schimb un monstrocel umanoid care le va aduce aminte celor mai gurmanzi dintre voi de un biftec tartar.