Spectacolul-sandwich - Sado-Maso Blues Bar

Teatru de vitrină. Dublarea perspectivei asupra spaţiului. O relaţionare în oglindă public-actori-public. O dublă expunere. O prelungire a ludicului în viaţă şi a realităţii pe scenă. Sado-Maso Blues Bar. Un spectacol de Gianina Cărbunariu.


My Spanish Way

Existenţe derizorii frînte în malaxorul social. Incertitudini sentimentale, sexuale, umane. Abandon sufletesc. Pentru doi tineri viaţa a început abrupt cu stîngul. Unul ajunge la închisoare, altul aspiră la statutul de curvă de lux. Biografiile lor conţin nu puţine momente dureroase care trebuie uitate. Arma lor este autoironia cu o doză mare de cinism. Sa, proaspăt sosit din Spania (a se înţelege eliberat din puşcărie unde a ajuns pentru că şi-a omorît tatăl într-un accident de maşină) şi prietenul său Ma, cu o sexualitate pluridisciplinară, fac un bar pentru sado-maso. Prin urmare, vitrina Teatrului Foarte Mic se populează rapid cu păpuşi masculine gonflabile care încearcă poziţiile de kamasutra, măcar pe cele din primele pagini. Personajele "se trec" unele prin altele, cei doi joacă pe rînd diverse caractere care le-au determinat vieţile, glisînd unul în existenţa celuilalt. Prezentul şi trecutul sunt "feliate" în mai multe secvenţe, iar feliile se sedimentează într-o memorie selectivă. Obsesiile sunt decriptate caricatural freudian (violatorul înfricoşător din puşcărie este ţinut sub control datorită traumei care i-a marcat copilăria).

Textul Mariei Manolescu, cîştigător al celei de-a treia sesiuni a DramAcum, lucrat împreună cu regizoarea şi actorii, adoptă ca mască a ratării, umorul. Iar subiectul face parte din realitatea imediată. În plus, este performanţa actoricească a lui Virgil Aioanei în rolul travestitului Ma, cu multiple treceri în alte personaje. Tipologic, travestitul generează de obicei interpretări grosier-caricaturale, cu folosirea întregului arsenal de clişee gestuale, verbale, vizuale. Virgil Aioanei scapă de această capcană şi face un personaj veridic fără să îngroaşe, cu multe detalii de fineţe, neostentative care conturează un tînăr a cărui confuzie sexuală este doar expresia unei confuzii existenţiale (de exemplu, barul pentru sado-maso devine fără nici un fel de proces de conştiinţă o... grădiniţă!).


Am vitrina mea

Piesa despre aceleaşi existenţe derizorii postrevoluţionare despre care se tot scrie, joacă şi filmează în România are un suport excelent în regizoarea Gianina Cărbunariu. Nu mai ştiu exact cît e textul şi cît e regia în acest spectacol şi asta pentru că Gianina Cărbunariu a pus actorii să joace, la propriu, în vitrina teatrului. Astfel că publicul se împarte pe categorii, în cel voluntar şi plătitor onest de bilet şi cel involuntar, care trece pur şi simplu prin faţa teatrului şi se alege gratis cu un spectacol. Povestea are umor intenţionat, adică din text şi interpretare şi neintenţionat, căci reacţiile străzii, ale spectatorilor ad-hoc care privesc în vitrină pot fi de-a dreptul delicioase. Unii rămîn paralizaţi de ceea ce văd, alţii o rup la fugă, şi nu lipsesc nici cei care îşi fac cruce.

Gianina Cărbunariu extinde spaţiul de joc, cucerind cu un spectacol de interior, publicul din exterior. Dublează practic perspectiva asupra scenei, actorii (de fapt, spectacolul) fiind făcuţi sandwich între două felii de public. Astfel că show-ul este "mîncat" cu mare plăcere din ambele părţi. Asta pe lîngă faptul că spectatorii oficiali, din sală, asistă la două spectacole, cel de pe scenă şi cel din stradă.


Cucerirea spaţiului

Gianina Cărbunariu este unul dintre cei mai neliniştiţi regizori români. De la focusarea pe ceea ce s-ar putea numi teatru social, direcţie pe care practic ea a deschis-o şi a dezvoltat-o prin propriile texte, pînă la explorarea spaţialităţii, Cărbunariu încearcă să găsească formule teatrale vii şi viabile. În Sado-Maso Blues Bar spaţiul devine prioritar. Segmentarea acestuia în trei părţi distincte se face nu prin compartimentarea spaţiului existent, ci ca în arhitectură, prin extinderea surprinzătoare a acestuia. Spectacolul "respiră" larg, evadat din chingile scenei, fără a-şi pierde însă teatralitatea. Sado-Maso Blues Bar nu este un experiment năstruşnic. Este o cucerire premeditată a unor zone de joc cu schimbarea perspectivei spectatorilor asupra spectacolului, dar şi a actorilor asupra publicului. Funcţionează practic un principiu al vaselor comunicante între oamenii din sală, actorii de pe scenă şi spectatorii de pe stradă. Şi ar fi de preferat să fie explorat mai departe.


Teatrul Foarte Mic
Sado-Maso Blues Bar
de Maria Manolescu
Regia: Gianina Cărbunariu
Scenografia: Andu Dumitrescu
Mişcarea scenică: Carmen Coţofană
Cu: Virgil Aioanei, Rolando Matzangos, Adrian Anghel